Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Şi?

― Pe Pămînt ne descurajează nostalgia noastră după un trecut pastoral, care de fapt n-a existat niciodată, şi chiar dacă ar fi existat, nu mai poate exista. În multe direcţii, ecologia a fost subminată în timpul Crizelor şi acum ne descurcăm cu resturile, aşa încît suntem înspăimîntaţi, mereu înspăimîntaţi… Pe Lună nu există un trecut la care să tînjeşti sau să visezi. Există o singură direcţie: înainte.

Montez părea că ia foc, vorbind:

― Gottstein, eu am fost martor doi ani; tu vei fi cel puţin tot atît. Aici, pe Lună, există un foc; o ardere neîncetată. Ei se extind în toate direcţiile. Se extind fizic. În fiecare lună se sfredelesc noi coridoare, se construiesc locuinţe noi, se creează spaţiu altora. Se extind atîta vreme cît nu sunt afectate resursele. Găsesc noi materiale de construcţie, noi surse de apă, noi zăcăminte de minerale. Îşi extind bateriile de energie solară, dezvoltă uzinele electronice… Cred că ştii că cei zece mii de oameni de aici reprezintă actualmente principala sursă de aparatură micro-electronică şi biochimică a Pămîntului.

― Ştiu că este una din surse…

― Pămîntul se minte pe el însuşi de dragul confortului. Luna e principala sursă. La actuala viteză de dezvoltare poate deveni singura sursă în viitor… De asemenea, cresc intelectual. Cred că pe Pămînt nu există nici un savant tînăr şi capabil care să nu viseze vag ― sau poate nu chiar atît de vag ― să ajungă într-o zi pe Lună. Cu Pămîntul retrăgîndu-se din faţa tehnologiei, Luna e în mijlocul atenţiei.

― Presupun că te referi la sincrotronul protonic?

― Poate fi un exemplu. Cînd s-a construit ultimul sincrotron nou pe Pămînt? De fapt, nu-i decît cea mai mare şi impunătoare instalaţie; nici singura şi nici cea mai importantă. Dacă vrei să ştii, cel mai important obiectiv ştiinţific de pe Lună…

― Ceva secret, despre care nu mi s-a spus?

― Nu, ceva atît de evident încît nimeni nu pare să-şi dea seama. Sunt cele zece mii de creiere de aici. Cele mai bune zece mii de creiere existente. Singurul grup strîns unit de inteligenţe umane care sunt, principial şi emoţional, orientate ştiinţific.

Gottstein se foi şi încercă să schimbe poziţia scaunului. Era fixat în podea şi nu se mişcă dar, în încercarea sa, bărbatul se pomeni zburînd din scaun. Montez întinse un braţ să-l oprească.

― Scuze, se înroşi Gottstein.

― O să te obişnuieşti.

― Nu exagerezi? întrebă Gottstein. Pămîntul nu-i chiar o planetă neştiutoare. Noi am construit Pompa de Electroni. A fost o realizare strict Terestră. Nici un Lunarit n-a avut de-a face cu ea.

Montez clătină din cap, murmurînd ceva în spaniola naturală. Nu păreau cuvinte binevoitoare. Apoi rosti:

― L-ai întîlnit vreodată pe Frederick Hallam?

― Da, zîmbi Gottstein. Tatăl Pompei de Electroni. Cred că şi-a tatuat expresia pe piept.

― Simplul fapt că zîmbeşti şi ai făcut această remarcă dovedeşte că am dreptate. Ia pune-ţi întrebarea: Ar putea un om ca Hallam să inventeze într-adevăr Pompa de Electroni? Pentru nenumăraţii care nu gîndesc, povestea ţine, dar în realitate ― şi probabil că ştii, dacă te-ai gîndi puţin ― nu există un părinte al Pompei de Electroni. Para-oamenii, cei din para-Univers, cine or fi sau ce or fi, au inventat-o. Hallam a fost simpla lor extensie. Tot Pămîntul este simpla lor extensie.

― Am fost destul de deştepţi ca să profităm de iniţiativa lor.

― Da, după cum şi vitele sunt destul de deştepte ca să mănînce fînul dat de noi. Pompa nu-i un semn că omul priveşte înainte. Ba chiar, dimpotrivă.

― Dacă Pompa e un pas înapoi, atunci zic bravo pentru pasul înapoi. N-aş dori să mă descurc fără ea.

― Cine ar dori-o? Chestiunea e că se potriveşte perfect actualei situaţii de pe Pămînt. Energie infinită la un cost practic nul, cu excepţia întreţinerii, şi în plus, poluare zero. Dar pe Lună nu există Pompe de Electroni.

― Presupun că nu-i nevoie de ele, făcu Gottstein. Bateriile solare asigură nevoile Lunariţilor. Energie infinită la un cost practic nul, cu excepţia întreţinerii, şi în plus, poluare zero… Nu aşa era poezia?

― Exact, dar bateriile solare sunt opera omului. Asta vreau să subliniez. O Pompă de Electroni fusese proiectată pentru Lună; instalaţia a fost încercată.

― Şi?

― N-a funcţionat. Para-oamenii n-au acceptat tungstenul. Nu s-a întîmplat nimic.

― N-am ştiut asta. De ce?

Montez ridică din umeri şi din sprîncene:

― Cine poate şti? Am presupus, printre altele, că para-oamenii trăiesc pe o planetă fără satelit, că nu pot concepe lumi distincte, dar situate relativ aproape una de cealaltă, şi populate; atunci cînd au găsit-o pe una din ele, n-au mai căutat-o pe cealaltă. Cine ştie?… Principalul este că fără para-oameni, noi n-am fi putut face nimic.

― Noi, repetă gînditor Gottstein. Prin asta îi înţelegi pe Pămînteni?

― Da.

― Şi Lunariţii?

― Ei nu erau implicaţi?

― Erau interesaţi?

― Nu ştiu. Aici e toată nesiguranţa… şi teama mea. Lunariţii ― mai ales cei nativi ― nu simt ca Pămîntenii. Nu ştiu ce planuri au sau ce intenţionează. Nu pot afla.

― Dar ce pot face? privi gînditor Gottstein. Ai vreun motiv să crezi că vor să ne facă rău, sau că pot face rău Pămîntului, dacă vor?

― Nu pot răspunde la întrebarea asta. Sunt oameni atrăgători şi inteligenţi. Am impresia că nu cunosc adevărata ură, sau adevărata furie, sau măcar adevărata teamă. Dar poate că mi se pare. Ce mă supără cel mai mult este că nu ştiu.

― Presupun că echipamentul ştiinţific de pe Lună e dirijat de Pămînt.

― Exact. Sincrotronul de protoni este, telescopul optic de o sută douăzeci de centimetri este, radio-telescopul de pe faţa ascunsă este… Astea sunt instalaţiile mari, care există de cincizeci de ani.

― De atunci nu s-a mai făcut nimic?

― Pămîntenii, prea puţin.

― Dar Lunariţii?

― Nu sunt sigur. Savanţii lor lucrează cu instalaţiile mari, dar odată am încercat să verific fişele de pontaj. Există goluri.

― Goluri?

― Petrec foarte mult timp în altă parte. Parcă ar avea alte laboratoare.

― N-ar fi de aşteptat aşa ceva, dacă produc micro-electronică şi biochimice?

― Ba da, totuşi… nu ştiu, Gottstein. Mi-e teamă de ignoranţa mea. Urmă o pauză destul de lungă, după care Gottstein spuse:

― Montez, înţeleg că-mi spui toate astea ca să fiu atent; ca să încerc să descopăr ce fac Lunariţii?

― Mda, mormăi Montez.

― Dar nu ştii nici măcar dacă fac într-adevăr ceva.

― Simt că fac.

― Ciudat. Ar trebui să încerc să-ţi alung misticismul ăsta din cap, dar e ciudat…

― Ce anume?

― Aceeaşi navă care m-a adus pe mine pe Lună a mai adus pe cineva. De fapt, un grup mai mare, dar unul din chipuri îmi era cunoscut. N-am vorbit cu el ― n-am avut ocazia ― şi am uitat totul. Dar acum, discuţia noastră mi l-a adus brusc în minte…

― Şi?

― Cîndva am făcut parte dintr-o comisie ce se ocupa cu probleme ale Pompei de Electroni. Chestiuni de securitate, zîmbi el scurt. Poţi spune că Pămîntul nu mai are nervii de altădată. Căutăm peste tot siguranţă ― şi e bine, ce naiba, cu nervi ori fără. Îmi scapă detaliile, dar era în legătură cu audierea asta. Acolo am văzut chipul de pe navă. Sunt convins.

― Crezi că are vreo semnificaţie?

― Nu sunt sigur. Figura se asociază cu ceva neliniştitor. Dacă mă gîndesc, poate îmi aduc aminte. Oricum, mai bine fac rost de o listă a pasagerilor şi văd dacă vreun nume îmi spune ceva. Păcat, Montez, dar cred că m-ai alarmat.