Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Lucrurile vii înseamnă Pămîntul, spuse Selene, nu Luna.

Acum, cînd intră, îl găsi ca aproape întotdeauna pe Neville; Barron Neville odihnindu-se pe culcuş, cu o sanda în picior. Cealaltă stătea lîngă el, acolo unde căzuse, iar pe abdomen, chiar deasupra ombilicului se zăreau cîteva linii roşii unde se scărpinase meditativ.

― Barron, vrei să faci nişte cafea! îl rugă ea şi-şi scoase hainele cu mişcări graţioase, însoţite de un suspin de uşurare, le lăsă să cadă pe jos şi apoi le lovi cu piciorul, trimiţîndu-le într-un colţ.

― Ce bine e să scapi de ele! comentă fericită. Cea mai păcătoasă latură a meseriei e să te îmbraci ca Pămîntenii.

Neville era în colţul bucătăriei. O ignora, mai auzise comentariile acelea.

― Ce-i cu rezerva ta de apă? întrebă el. E pe sfîrşite.

― Da? Se poate. Ai grijă.

― Ceva necazuri, astăzi?

― Nu, ridică Selene din umeri. Rutină. Să-i vezi cum se bîţîie, se prefac că le place mîncarea şi se întreabă dacă li se va cere să-şi scoată hainele… N-aş fi surprinsă să o facă. Oribil!

― Eşti pudică? Neville aduse două ceşcuţe de cafea.

― În cazul ăsta, e necesar. Sunt zbîrciţi, greoi, flasci şi plini de microbi. Nu-mi pasă de carantina aia: sunt plini de microbi… Ceva nou pe la tine?

Barron clătină din cap. Era masiv pentru un Lunarit şi obişnuia să-şi încrunte ursuz ochii, obicei ce se transformase într-un tic permanent. În rest, se gîndi Selene, avea chipul regulat şi extrem de atrăgător.

― Nimic deosebit, spuse el. Tot aşteptăm să se schimbe Comisarul. Să vedem ce-i cu Gottstein ăsta.

― Poate face greutăţi?

― Nu mai multe decît sunt deja. La urma urmei ce pot ei face? Nu se pot infiltra. Nu poţi transforma un Pămîntean într-un Lunarit, rosti el nesigur.

Selene sorbi din cafea şi-l privi vicleană.

― Unii Lunariţi pot fi Pămînteni pe dinăuntru.

― Da, şi aş vrea să ştiu care anume. Uneori am impresia că nu mă pot încrede… Nu-i nimic… Pierd extraordinar de mult timp cu proiectul meu de la sincrotron şi n-ajung nicăieri. N-am noroc cu priorităţile.

― Probabil că n-au încredere în tine şi nu-i acuz. Dacă nu te-ai mai strecura aşa conspirativ…

― Nu fac aşa ceva. Mi-ar face o imensă plăcere să ies din camera sincrotronului şi să nu mă mai întorc niciodată, dar abia atunci vor deveni suspicioşi… La naiba, Selene, nu mai putem bea o ceaşcă?

― Nu. De fapt şi tu m-ai ajutat să-mi consum rezerva de apă. În ultima săptămînă ai făcut două duşuri aici.

― O să-ţi dau un credit de apă. Nu ştiam că-mi numeri duşurile.

― Nu număr nimic, văd nivelul apei.

Îşi termină cafeaua şi privi gînditoare ceaşca. Apoi, continuă:

― Totdeauna se strîmbă cînd o beau… Turiştii… şi nu înţeleg de ce? Mi se pare foarte bună. Tu ai băut vreodată cafea Pămînteană?

― Nu, răspunse scurt Barron.

― Eu am băut. O dată. Adusese un turist prin contrabandă. Îi spunea ness. Mi-o oferea pentru ştii-tu-ce. Era convins că-i un schimb corect.

― Şi?

― Eram curioasă. Avea un gust amar şi metalic. Nu mi-a plăcut. I-am spus că corupţia se pedepseşte aspru de către Lunariţi şi a devenit el însuşi amărui şi metalic.

― Nu mi-ai povestit niciodată. A încercat ceva?

― Ce te priveşte? Nu, n-a încercat nimic. Dacă ar fi făcut-o, cu gravitaţia asta străină lui, l-aş fi aruncat de aici pînă pe coridorul 1. Ah, da, îşi aminti ea. Azi m-a agăţat alt Pămîntean. A insistat să prînzească cu mine.

― Şi ce ţi-a oferit pentru ştii tu ce?

― Pur şi simplu a stat la masa mea.

― Zgîindu-se la sînii tăi?

― Merită să te zgîieşti la ei, dar el n-a prea făcut-o. Îmi privea plăcuţa cu numele… Şi-apoi, ce-ţi pasă la ce visa el? Visele sunt libere şi eu nu trebuie să le îndeplinesc. Tu ce crezi că visez eu? Să mă culc cu un Pămîntean? Cu tot ce te poţi aştepta de la cineva neobişnuit cu gravitaţia? Nu zic că nu s-a încercat, dar eu n-am făcut-o şi nici n-am auzit să fie o reuşită prea grozavă. Ai înţeles? Pot să revin la Pămîntean? Are vreo cincizeci de ani şi, în mod vădit, nu arăta cu mult mai bine cînd avea douăzeci…Totuşi, trebuie să recunosc, e o figură interesantă.

― Bine, mă descurc şi fără poza lui. Ce-i cu el?

― A întrebat de sincrotronul protonic!

Neville se ridică în picioare, clătinîndu-se un pic, lucru aproape inevitabil după o mişcare bruscă la gravitaţie redusă.

― Ce a întrebat despre sincrotron?

― Nimic. Ce te-ai speriat aşa? Mi-ai cerut să-ţi spun tot ce mi se pare mai ciudat la turişti, şi eu ţi-am spus. Pînă acum nimeni nu a mai întrebat de sincrotron.

― Bine. Făcu o scurtă pauză, apoi reluă cu o voce normală: De ce-l interesa?

― N-am idee. A întrebat doar dacă-l poate vedea. Ar putea fi un turist interesat de ştiinţă. Poate că n-a fost decît un pretext, să mă atragă.

― Şi bănuiesc c-a reuşit. Cum îl cheamă?

― Nu ştiu. Nu l-am întrebat.

― De ce?

― Pentru că nu mă interesa. Tu ce-ai fi vrut? în plus, faptul că a întrebat arată că e turist. Dacă ar fi fost fizician n-ar fi întrebat. Ar fi fost chiar acolo.

― Draga mea Selene, făcu Neville, să-ţi repet. În situaţia de faţă oricine întreabă de sincrotronul protonic e o persoană care ne interesează. Şi de ce te-a întrebat pe tine? Traversă nervos încăperea. Tu eşti experta în aiureli de-astea. Ţie ţi se pare interesant?

― Sexual?

― Ştii la ce mă refer. Lasă joaca, Selene!

― E interesant, rosti Selene fără tragere de inimă. Ba chiar tulburător. Dar nu ştiu de ce. N-a spus nimic. N-a făcut nimic.

― Interesant şi tulburător, da? Atunci o să trebuiască să-l revezi.

― Şi ce să fac?

― De unde vrei să ştiu? Asta-i treaba ta. Află cum îl cheamă şi tot ce mai poţi. Ai creier, aşa că iscodeşte puţin.

― Of, făcu ea, ordin de la superiori. Bine.

Dacă ar fi fost numai după dimensiuni, nu puteai deosebi apartamentul Comisarului de cel al altui Lunarit. Pe Lună nu se făcea risipă de spaţiu nici chiar pentru oficialităţile terestre; nici un fel de lux, nici măcar ca simbol al planetei-mamă. De asemenea, nici cel mai faimos Pămîntean din toate timpurile n-ar fi putut modifica principalele caracteristici ale aşezării de pe Lună; gravitaţia scăzută şi dispunerea subterană.

― Omul continuă să fie creaţia mediului său, suspină Luiz Montez. Am stat doi ani pe Lună şi au existat momente cînd am fost tentat să mai rămîn, dar… Îmbătrînesc. Am trecut de patruzeci de ani şi dacă mai vreau să mai revin pe Pămînt, acum trebuie s-o fac. Încă puţin şi n-o să mă mai pot adapta la gravitaţia normală.

Konrad Gottstein avea doar treizeci şi patru de ani, dar arăta mai tînăr. Avea chipul rotund, cu trăsături largi, puţin obişnuit printre Lunariţi, semănînd mai degrabă cu caricaturile pe care le făceau ei Pămîntenilor. Nu era masiv ― nu făcea să trimiţi Pămînteni masivi pe Lună ― şi capul părea prea mare pe lîngă corp.

― Sunteţi apologetic, rosti el (vorbea planetara standard cu un accent vădit diferit de cel al lui Montez).

― Sunt, sunt. Pe lîngă chipul lui Gottstein, care inspira bunătatea, trăsăturile prelungi ale feţei lui Montez erau aproape comic de tragice. Sunt apologetic în ambele sensuri. Îmi pare rău că părăsesc Luna, o lume atractivă, plină de plăceri. Şi-mi pare rău de această părere de rău. Mi-e ruşine că şovăi să reiau povara Pămîntului… gravitaţia şi toate celelalte.