Isaac Asimov - Zeii înşişi

Şi strigă; ultimul strigăt al conştiinţei lui Odeen, deşi într-un fel era strigătul Duei:

― Nu, nu-l putem opri pe Estwald. Noi suntem Estwald. Noi…

Strigătul care era şi nu era al Duei se opri şi nu mai există nici o Dua; şi nici n-avea să mai existe vreodată. Nici Odeen Nici Tritt.

Estwald păşi înainte şi, prin intermediul vibraţiilor aerului, rosti trist către Cei Tari care-l aşteptau:

― Acum sunt de-a pururi cu voi şi sunt multe de făcut…

Selene Lindstrom zîmbi larg si păşi cu acel mers elastic, straniu la început pentru turişti, dar care, incontestabil, avea graţia lui.

― E timpul prînzului, rosti ea veselă. Totul crescut aici, doamnelor si domnilor. S-ar putea să nu fiţi obişnuiţi cu gustul, dar e foarte hrănitor… Aici, domnule. Ştiu că n-o să vă deranjeze să staţi la un loc cu doamnele… O clipă. Vor fi locuri pentru toţi… Îmi pare rău, de băut puteţi alege, dar meniul este unic. Da, e viţel… Nu, nu. Culoare şi gust artificial, dar e extrem de bun.

În cele din urmă se aşeză cu un suspin uşor.

Unul dintre turişti luă loc la masa ei.

― Îmi dai voie? o întrebă.

Îl privi rapid şi pătrunzător. Era desigur capabilă să facă o apreciere rapidă, iar bărbatul dinaintea ei nu părea o problemă.

― Bineînţeles, îi răspunse. Dar nu eşti venit cu cineva?

― Nu, clătină el din cap. Sunt singur. Chiar şi aşa, Pămîntenii nu mă incîntă.

Ea îl privi din nou. Avea vreo cinzeci de ani şi un aspect obosit, pe care numai ochii strălucitori îl mai animau. Privirea era tipică de Pămîntean, împovărată de gravitaţie.

― „Pămîntean” e o expresie lunară, spuse ea, şi nu-i prea măgulitoare.

― Sunt de pe Pămînt, rosti el, aşa încît sper că o pot utiliza fără să ofensez pe nimeni. Dacă n-ai nimic împotrivă…

Selene ridică din umeri în semn de: nici o problemă.

Avea ochii aceia uşor orientali ai atîtor fete de pe Lună, dar părul era de culoarea mierei şi nasul proeminent. Indiscutabil era atrăgătoare, fără să aibă ceva dintr-o frumuseţe clasică.

Pămînteanul privea plăcuţa cu numele, agăţată pe bluză în partea superioară a sînului sting, ferm şi nu prea mare. Selene decise că bărbatul privea realmente plăcuţa şi nu sînul, deşi bluza era semitransparentă cînd te uitai dintr-un anumit unghi, iar ea nu mai purta nimic dedesubt.

― Sunt multe Selene aici? întrebă bărbatul.

― Ah, da. Cred că sute. Mai sunt Cynthii, Diane şi Artemise. Selena e un pic banal. Jumătate din ele au porecla „Sely” şi cealaltă jumătate „Lena”.

― Tu din care jumătate faci parte?

― Din nici una. Eu sunt Selene, din trei silabe Se-le-ne, pentru cei care mă strigă după numele mic.

O chelneriţă ajunsese la masa lor şi aşternuse tacîmurile cu mişcări iuţi şi line.

― Parcă le faci să plutească, comentă vizibil impresionat Pămînteanul.

Chelneriţă zîmbi şi se îndepărtă.

― Nu încerca să faci la fel, îl avertiză Selene. Ea e obişnuită cu gravitaţia şi se poate descurca.

― Dacă încerc, o să scap totul? Aşa-i?

― O să faci o mizerie îngrozitoare.

― Bine, n-am să încerc.

― Există multe şanse ca în curînd cineva s-o facă, şi farfuria va pluti spre podea, ei se vor repezi spre ea, dar n-o vor prinde şi vor zbura din scaune. I-aş avertiza, dar e inutil şi i-aş stînjeni. Toţi vor rîde ― mă refer la turişti, pentru că noi ceilalţi am văzut-o de atîtea ori încît nu mai e caraghios şi în plus, face şi murdărie.

Pămînteanul ridică atent furculiţa.

― Înţeleg ce spui. Pînă şi cea mai simplă mişcare pare stranie.

― De fapt, te-ai obişnuit destul de repede. Cel puţin cu lucrurile mărunte, cum este mîncatul. Mai greu e să mergi. N-am văzut niciodată un Pămîntean alergînd pe aici. Oricum, nu cu eficienţă.

Un timp mîncară tăcuţi, apoi el întrebă:

― De la ce vine L? Privea din nou plăcuţa pe care scria:

„Selene Lindstrom L.”

― De la Lună, răspunse ea indiferentă, ca să mă distingă de imigranţi. Eu m-am născut aici.

― Chiar aşa?

― Nu-i nimic surprinzător în asta. Societatea de aici funcţionează de peste cinzeci de ani. Nu ţi se pare normal să se fi născut şi copii? Unii dintre cei născuţi aici au deja nepoţi.

― Cîţi ani ai?

― Treizeci şi doi.

Bărbatul păru surprins, apoi murmură:

― Bineînţeles.

― Pricepi? ridică din sprîncene Selene. Celor mai mulţi dintre Pămînteni trebuie să li se explice.

― Cunosc destule, spuse Pămînteanul, ca să ştiu că cele mai multe din semnele vizibile ale bătrîneţii sunt rezultatul victoriei inevitabile a gravitaţiei asupra ţesuturilor ― obrajii scofîlciţi şi sînii căzuţi. Gravitaţia Lunii fiind doar o şesime din cea a Pămîntului, nu-i de mirare că oamenii continuă să arate tineri.

― Doar să arate, rosti Selene. Nu înseamnă că suntem nemuritori. Durata vieţii e aproape la fel ca pe Pămînt, dar bătrîneţea e mai uşoară aici.

― Nu-i puţin lucru… Desigur, presupun că mai sunt şi neajunsuri. Abia sorbise din cafea. Trebuie să beţi asta…, făcu el căutînd un cuvînt şi apoi renunţînd.

― Putem importa alimente şi băuturi de pe Pămînt, făcu ea amuzată, dar numai pentru o parte din noi, pentru timp scurt. N-are nici un rost, atunci cînd putem folosi spaţiul pentru lucruri mult mai importante. În plus, ne-am obişnuit mai gro… sau voiai să foloseşti un cuvînt mai dur?

― Nu pentru cafea, răspunse el. Îl păstram pentru mîncare. Dar merge şi grosolan… Spune-mi, domnişoară Lindstrom: pe itinerarul nostru de ce n-am văzut menţionat sincrotronul protonic?

― Sincrotronul protonic? Femeia terminase cafeaua şi începuse să privească în jurul încăperii, apreciind momentul pentru semnalul de plecare. Sincrotronul e proprietate Pămînteană şi nu-i deschis turiştilor.

― Adică nici Lunariţilor?

― A, nu! Nici gînd. Majoritatea tehnicienilor sunt Lunariţi. Deciziile aparţin însă guvernului Pămîntean. Fără turişti.

― Mi-ar plăcea să-l văd, insistă bărbatul.

― Sunt convinsă… Mi-ai adus noroc; nici un accident cu mîncare sau turişti pe podele.

Se ridică în picioare şi anunţă:

― Doamnelor şi domnilor, plecăm peste zece minute. Vă rog, lăsaţi farfuriile acolo unde se găsesc. Există camere de odihnă pentru cei care simt nevoia, iar apoi vom vizita fabricile de hrană, unde se produc meniuri precum cel pe care tocmai l-aţi terminat.

Apartamentul Selenei era desigur mic şi compact, dar foarte rafinat. Ferestrele erau panoramice; scene stelare, schimbîndu-se lent şi aleator, fără legătură cu adevăratele constelaţii. Fiecare din cele trei ferestre putea fi, după dorinţă, mărită ca la un telescop adevărat.

Barron Neville le ura cu patimă. Obişnuia să le închidă furios, spunînd:

― Cum poate să-ţi placă aşa ceva? Nu mai cunosc pe nimeni care să aibă atîta prost gust. Toate stelele şi nebuloasele alea nici măcar nu există!

― Ce e existenţa? ridica nepăsătoare din umeri Selene. Cum ştii că cele de afară există într-adevăr? Şi apoi, îmi dă senzaţia libertăţii şi a mişcării. Altfel aş putea-o avea?

De obicei, Neville murmura ceva şi încerca, fără tragere de inimă, să le regleze, pînă cînd Selene spunea: „Lasă-le!”

Mobila avea curbe line, iar pereţii erau decoraţi cu desene abstracte, în culori odihnitoare. Nicăieri nu existau reprezentări de vietăţi sau plante.