Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Dar atunci…

― Trebuie oprită, Odeen.

― D… dar cum? Vreţi s-o… Glasul i se stinse. Ştia vag că Cei Tari aveau unelte pentru săpatul grotelor; unelte rar folosite de cînd populaţia planetei începuse să scadă. Aveau s-o prindă pe Dua şi s-o explodeze laolaltă cu stînca unde stătea pitită?

― Nu, rosti hotărît Losten. Nu-i putem face rău Duei.

― Estwald ar putea…

― Nici Eswald nu-i poate face nici un rău.

― Atunci ce-i de făcut?

― Tu eşti singura şansă, Odeen. Suntem neajutoraţi, aşa că ne bazăm pe tine.

― Pe mine? Ce pot face eu?

― Gîndeşte-te! Gîndeşte-te!

― La ce să mă gîndesc?

― Nu-ţi pot spune mai mult, rosti Losten parcă disperat. Gîndeşte-te! Nu mai avem mult timp.

Se întoarse şi plecă, mişcîndu-se rapid pentru un Tare, mişcîndu-se de parcă i-ar fi fost frică să nu stea şi să spună prea multe.

Odeen privi după el îngrozit, zăpăcit…. pierdut.

Tritt avea multe de făcut. Copiii aveau nevoie de atenţie, dar nici chiar doi copii-stîngi şi doi copii-drepţi laolaltă nu egalau un singur copil-mijlociu, în special un mijlociu atît de perfect ca Derola. Trebuia să fie alintată şi mîngîiată, ferită să nu intre în tot ce atingea, linguşită ca să se condenseze şi să se odihnească.

Trecu o vreme pînă îl revăzu pe Odeen şi, de fapt, nu-i prea păsa. Derola îi ocupa tot timpul. Îl găsi însă pe Odeen în colţul propriei sale nişe, irizat de gîndire.

― Losten a fost furios pe Dua? îşi aminti Tritt.

― Losten? tresări surprins Odeen. Da, era furios. Dua face multe prostii.

― Ar trebui să vină acasă, nu?

― Tritt, făcu Odeen, privindu-i fix, trebuie s-o convingem pe Dua să se întoarcă. Trebuie s-o găsim. Tu o poţi găsi. Cu un nou copil, sensibilitatea ta de Parental a sporit. O poţi folosi ca s-o găseşti pe Dua.

― Nu, rosti şocat Tritt. E pentru Derola şi n-ar fi bine s-o folosesc pentru Dua. În plus, dacă ea nu vrea să stea lîngă copilul-mijlociu care tînjeşte după ea ― totuşi, cîndva a fost şi ea copil ― poate că trebuie să învăţăm să ne descurcăm fără ea.

― Tritt, n-ai vrea să te mai topeşti?

― Triada e completă acum.

― Topirea nu se rezumă la atît.

― Bine, dar unde să mergem ca s-o găsim? Derola are nevoie de mine. E încă micuţă şi nu vreau s-o las singură.

― Cei Tari o să aranjeze ca să fie îngrijită. Noi doi trebuie să mergem la grotele lor ca s-o găsim pe Dua.

Tritt se gîndi. Nu-i păsa de Dua. Într-un fel, nu-i păsa nici de Odeen. Exista numai Derola.

― Cîndva, spuse el. Cînd Derola va fi mai mare. Pînă atunci, nu.

― Tritt, insistă Raţionalul, trebuie s-o găsim pe Dua. Altfel… altfel, ne vor lua copiii.

― Cine?

― Cei Tari.

Tritt tăcu. Nu putea spune nimic. Nu auzise niciodată de aşa ceva şi nici nu putea concepe asemenea lucru.

― Tritt, noi trebuie să plecăm, continuă Odeen. Acum ştiu de ce. Mă gîndesc la asta de cînd Losten… În fine, nu contează. Trebuie să plecaţi şi tu şi Dua. Acum, că ştiu de ce, o să simţi şi tu că trebuie şi sper ― cred ― că Dua va simţi şi ea la fel. Şi trebuie să plecăm curînd, pentru că Dua distruge planeta.

― Nu mă privi aşa, Odeen, dădu înapoi Tritt. Mă faci… Mă faci…

― Nu te fac nimic, rosti trist Odeen. Eu ştiu acum şi trebuie să ştii şi tu… Dar trebuie s-o găsim pe Dua.

― Nu, nu! Tritt agoniza încercînd să reziste. Odeen avea în el ceva groaznic de nou, iar existenţa se apropia inevitabil de sfîrşit. Tritt n-avea să mai existe, şi nici copilul-mijlociu. Toţi Parentalii îşi aveau mult timp mijlociul, dar Tritt şi l-ar fi pierdut aproape imediat.

Nu era drept. Oh, nu era drept!

― E vina Duei, încercă el. Las-o pe ea să plece prima.

― Nu putem decît toţi odată, rosti Odeen cu un calm îngrozitor.

Iar Tritt ştiu că era adevărat… adevărat… adevărat…

Dua se simţea subţire şi rece. Încercările ei de-a se odihni în spaţiul deschis, absorbind lumina soarelui, luaseră sfîrşit după întîlnirea cu Odeen. Hrănirea din bateriile Celor Tari nu era regulată. Nu îndrăznea să rămînă prea mult în afara siguranţei stîncilor, aşa încît înghiţea rapid şi nu se sătura niciodată.

Se simţea mereu înfometată, cu atît mai mult cu cît începuse s-o obosească statul în stîncă. Parcă ar fi fost pedepsită pentru toate clipele cînd nu ieşea decît la apus şi mînca atît de puţin.

Dacă n-ar fi fost munca pe care o făcea, n-ar fi putut rezista oboselii şi foamei. Uneori, spera că Cei Tari o vor distruge… dar numai după ce avea să termine.

Cei Tari erau inofensivi cîtă vreme ea stătea în stîncă. Cînd şi cînd, îi simţea în afara stîncii. Erau înfricoşaţi. Uneori se gîndea că se temeau pentru binele ei, dar nu putea fi aşa. Cum să se teamă pentru ea; să se teamă că va pleca datorită lipsei de hrană sau a oboselii. În realitate, se temeau de ea; se temeau de o maşină ce nu funcţiona aşa cum o proiectaseră, uluiţi de inteligenţa ei şi pironiţi de spaimă.

Îi evita, prudentă. Ştia întotdeauna unde erau, aşa încît n-o puteau prinde sau opri.

Nu puteau păzi toate locurile simultan. Se gîndea că ea putea chiar să atenueze slabele lor percepţii.

Ieşi din rocă şi cercetă copiile înregistrărilor primite din celălalt Univers. Nimeni nu ştia ce căuta ea de fapt. Dacă ascundeau mesajele, Dua le-ar fi găsit în oricare loc. Dacă le-ar fi distrus, n-ar fi rezolvat nimic: Dua le ţinea minte.

La început, nu le înţelesese, dar pe măsură ce stătea în stîncă, simţurile i se ascuţeau într-una şi părea că înţelege dincolo de înţeles. Fără să cunoască sensul simbolurilor, ele îi declanşau anumite sentimente.

Luă mesajul şi-l puse acolo de unde avea să plece spre celălalt Univers. Mesajul era F-R-I–C-A. N-avea idee ce putea însemna, dar forma lui îi inspira teama şi se străduise să imprime mesajului această senzaţie. Poate că ceilalţi, studiindu-l, aveau să simtă şi ei frica.

Cînd sosiră răspunsurile, Dua simţi în ele emoţia. Nu primea întotdeauna răspunsuri. Uneori Cei Tari le găseau primii. Cu siguranţă, ştiau ce făcea Dua. Totuşi nu puteau citi mesajele, nu puteau nici măcar să simtă emoţiile din ele.

Aşa încît nu-i păsa. Indiferent de ce aveau să descopere Cei Tari, nu putea fi oprită pînă nu termina.

Aştepta un mesaj care să conţină o anumită senzaţie. În cele din urmă sosi: P-O-M-P-A R-E-A.

Purta în el frica şi ura dorită. Îl trimise înapoi sporit ― şi mai multă frică, şi mai multă ură. Acum ceilalţi aveau să înţeleagă. Acum aveau să oprească Pompa. Cei Tari trebuiau să-şi găsească altă sursă de energie; n-o mai puteau obţine prin moartea acelor mii de fiinţe din celălalt Univers.

Se odihnise prea mult, în stîncă, copleşită de o moleşeală. Disperată, dorea hrană şi aştepta să poată ieşi. Cu şi mai multă disperare decît hrană, dorea ca acumulatoarele să fie terminate. Voia să sugă din ele ultima picătură de energie, să ştie că n-avea să mai vină alta şi că sarcina ei se terminase.

În cele din urmă, ieşi şi rămase riscant de mult, absorbind conţinutul unui acumulator. Dorea să-l golească, să-l termine, dar era o sursă infinită… infinită…, infinită…

Se retrase dezgustată. Însemna că Pompa de Pozitroni continua să funcţioneze. Mesajele ei nu convinseseră fiinţele din celălalt Univers să oprească Pompa? Nu le primiseră? Nu le înţeleseseră?