Isaac Asimov - Zeii înşişi

Bine…

Se opri şi, simţindu-şi oboseala, se vîrî într-o crăpătură din stîncă ce o ferea de vîntul tăios. Două din cele şapte stele îi rămăseseră în cîmpul vizual şi le privi absentă, ocupîndu-şi simţurile exterioare cu nimicuri, pentru a se putea concentra asupra gîndirii interioare.

Era deziluzionată.

― Trădată, murmură ea. Trădată!

Oare nu-şi puteau vedea decît propriul-interes?

Era convinsă că lui Tritt puţin îi păsa dacă totul era distrus, doar să-şi ştie copiii la adăpost. El însă era un instinctiv. Dar Odeen?

Odeen raţiona şi asta însemna că ar fi sacrificat totul în scopul de a-şi exersa gîndirea? Tot ce era produs de gîndire putea fi oare de nepreţuit? Pentru că Estwald inventase Pompa de Pozitroni, trebuia să fie folosită astfel ca întreaga lume, Tari şi Moi la un loc, să fie la mila ei şi la mila celor din celălalt Univers? Dacă ceilalţi se opreau şi planeta rămînea fără Pompa de Pozitroni şi cu un soare periculos de răcit?

Nu, nu, ceilalţi n-aveau să se oprească. Fuseseră convinşi să înceapă şi aveau să fie convinşi să continue pînă la distrugerea lor ― şi atunci nimeni: Raţionali, Tari sau Moi nu mai aveau nevoie de ei ― aşa cum ea, Dua, avea să plece (să fie distrusă) acum pentru că nimeni nu avea nevoie de ea.

Ea şi cei din celălalt Univers, trădaţi împreună.

Aproape fără să-şi dea seama, se afunda tot mai mult în stîncă. Se îngropa; să n-o vadă stelele, să n-o atingă vîntul, să n-o ştie nimeni. Să devină doar gîndire pură.

Îl ura pe Estwald. El personifica tot ceea ce era egoist şi Tare. El inventase Pompa de Pozitroni şi avea să distrugă o întreagă lume, cu zeci de mii de fiinţe, fără remuşcări. Era atît de retras, încît nu apărea niciodată în public, atît de puternic încît pînă şi ceilalţi Tari păreau că se tem de el.

Ei bine, atunci se va lupta cu el. Îl va opri.

Atunci cînd instalaseră Pompa, fiinţele din celălalt Univers comunicaseră cumva cu ei. Odeen pomenise acest lucru.

Unde puteau fi mijloacele de comunicare? Cum arătau? Cum puteau fi folosite?

Era uluitor cît de limpede putea gîndi. Uluitor. Simţea o bucurie aprigă în faptul că avea să folosească gîndirea pentru a-i înfrînge pe cruzii gînditori.

N-o puteau opri, deoarece ea putea merge acolo unde nu putea nici un Tare, nici un Raţional sau Parental, şi unde nici o altă Emoţională n-ar fi îndrăznit.

Risca să fie prinsă, dar nu-i păsa. Avea să lupte… cu orice preţ… cu orice preţ… deşi asta însemna să treacă prin stîncă, să locuiască în stîncă, să-i păcălească pe Tari, să fure hrană din acumulatoarele lor de energie, sau să se amestece cu celelalte Emoţionale, hrănindu-se la soare, cînd nu putea altfel.

În cele din urmă, însă, avea să le dea o lecţie, iar apoi puteau face ce voiau. Ea era gata chiar şi să plece… dar numai atunci…

Odeen fusese prezent la naşterea copilului Emoţional, perfect din toate punctele de vedere, dar nu simţise entuziasmul. Chiar şi Tritt pentru care însemna totul, ca pentru orice Parental, păruse reţinut în manifestări.

Trecuse mult timp şi Dua parcă dispăruse. Nu plecase, un Moale nu putea pleca decît odată cu întreaga triadă, dar nici cu ei nu era.

Odeen o zărise odată, o singură dată, nu mult după fuga ei, la vestea că ea iniţiase noul copil.

Trecuse pe lîngă o ceată de Emoţionale care se însoreau, îndreptîndu-se spre suprafaţă cu ideea nebunească că o putea găsi. Ele chicotiseră înaintea evenimentului: un Raţional deplasîndu-se în vecinătatea unei cete de Emoţionale şi se subţiaseră toate, provocîndu-l, cu singurul gînd de-a sublinia faptul că erau Emoţionale.

Simţise numai dispreţ pentru ele şi nu-şi ondulase curbele netede. Se gîndise la Dua şi cît de diferită era ea. Dua nu se subţia niciodată decît pentru nevoile proprii. Nu încerca să atragă pe nimeni şi era cu atît mai atractivă. Dacă s-ar fi alăturat unei cete de prostuţe, ar fi fost uşor de recunoscut (era sigur de asta) pentru că ea ar fi fost singura care nu s-ar fi subţiat, ci dimpotrivă s-ar fi îngroşat.

Gîndind aşa, Odeen privise Emoţionalele şi observase că, într-adevăr una din ele nu se subţiase.

Se opri şi se grăbi spre ea, neatent la Emoţionalele din calea lui, ignorîndu-le ţipetele în vreme ce se fereau ca un fum şi pălăvrăgeau disperate, căutînd să evite contopirile între ele, cel puţin nu în loc deschis şi cu un Raţional privindu-le.

Era într-adevăr Dua. Nu încercase să plece. Rămăsese locului, tăcută.

― Dua, rosti el umil, nu vii acasă?

― Eu n-am casă, Odeen, răspunsese ea. Nu furioasă, nu cu ură, şi, de aceea, cu atît mai îngrozitor.

― Cum îl poţi acuza pe Tritt pentru ceea ce a făcut? Ştii şi tu că sărmanul nu poate raţiona.

― Dar tu poţi, Odeen. Şi tu mi-ai ocupat mintea în timp ce el a aranjat să-mi hrănească trupul, nu? Gîndirea ta ţi-a spus că eu voi cădea mai uşor în cursa ta decît într-a lui.

― Dua, nu!

― Nu, ce? N-ai făcut un întreg spectacol din educaţia mea?

― Dar n-a fost un spectacol, a fost adevărat. Şi n-avea nici o legătură cu ce făcuse Tritt. N-am ştiut ce făcuse el.

― Nu te pot crede.

Plutise încetişor mai încolo şi el o urmase. Erau singuri acum cu soarele strălucind roşu deasupra lor. Ea se întoarse către Raţional.

― Vreau să te întreb doar un singur lucru, Odeen. De ce voiai să mă înveţi?

― Pentru că aşa voiam. Pentru că îmi place şi, cu excepţia învăţatului, al meu sau al altora, n-aş face nimic altceva.

― Şi al topitului, desigur… Nu-i nimic, făcuse Dua. Nu-mi spune că vorbeşti de raţiune şi nu de instinct. Dacă într-adevăr îţi place să le explici altora, dacă voi crede vreodată asta, atunci poate că şi tu vei înţelege ce am să-ţi spun.

Am învăţat multe de cînd v-am părăsit. Nu contează cum, dar am învăţat. N-a mai rămas pic de Emoţională în mine, decît fiziologic, înăuntru, acolo unde e important, sunt o Raţională, doar că, sper, am mai multe sentimente decît un Raţional. Şi unul din lucrurile pe care le-am învăţat este ce suntem noi în realitate: tu, eu, Tritt, toate celelalte triade de pe planetă. Ce suntem şi ce am fost din totdeauna.

― Ce-i asta? întrebă Odeen. Era pregătit să asculte tăcut cît era necesar, numai ca după aceea ea să se întoarcă cu el. Ar fi suportat sau ar fi făcut orice i se cerea. Numai ea să vină înapoi, şi ceva în străfundul lui îi spunea că trebuie să vină nesilită.

― Ce suntem noi? De fapt, noi nu suntem nimic, Odeen, rosti Dua aproape rîzînd. Nu-i ciudat? Cei Tari sunt singurele fiinţe vii de pe planetă. Nu ţi-au spus asta? Există o singură specie pentru că tu şi cu mine Cei Moi, în realitate nu suntem vii. Suntem maşini, Odeen. Asta trebuie să fim, pentru că numai Cei Tari sunt vii. Nu te-au învăţat toate astea, Odeen?

― Dua, astea sunt nonsensuri, rosti uluit Odeen.

― Maşini, Odeen! rosti tăios Dua. Făcute de Cei Tari! Distruse de Cei Tari! Ei sunt vii, Cei Tari. Doar ei. Nu discută despre asta. N-au nevoie, ei o ştiu. Dar am învăţat să gîndesc, Odeen, şi am dedus din indiciile mărunte pe care le-am avut. Într- adevăr, trăiesc foarte mult, dar în cele din urmă mor. Nu se mai reproduc; soarele oferă prea puţină energie pentru asta. Şi pentru că mor fără să se înmulţească, numărul scade încetişor. Nu mai există tineri, cu sînge nou şi idei noi, aşa că bătrînii Tari se plictisesc. Şi atunci ce crezi că fac ei, Odeen?