Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Să explodeze! Şi ce se va întîmpla cu ei?

― Care ei?

― Cei din celălalt Univers.

O clipă, Odeen rămase surprins, apoi răspunse:

― Nu ştiu.

― Păi, ce s-ar întîmpla dacă ar exploda soarele nostru?

― Nu poate exploda.

(Tritt se întrebă ce însemna toată agitaţia aceea. Cum putea exploda un soare? Dua părea furioasă, iar Odeen zăpăcit).

― Dar dacă explodează? insistă Dua. Ar fi foarte fierbinte?

― Aşa cred.

― Nu ne-ar omorî pe toţi?

Odeen ezită, apoi răspunse vădit enervat:

― Ce are a face, Dua? Soarele nostru nu va exploda şi nu mai pune întrebări prosteşti.

― Odeen, tu mi-ai spus să întreb şi e important pentru că Pompa de Pozitroni lucrează în ambele direcţii. Avem nevoie de capătul lor în aceeaşi măsură în care ei au nevoie de capătul nostru.

― Nu ţi-am spus niciodată asta, o privi Odeen.

― Aşa simt.

― Simţi multe lucruri, Dua…

Dua însă striga acum. Îşi ieşise din fire; Tritt n-o mai văzuse niciodată aşa.

― Nu mai schimba subiectul, Odeen. Şi nu te retrage, încercînd să faci din mine o proastă ― o Emoţională ca toate celelalte. Ai spus că semăn mult cu un Raţional şi semăn destul ca să înţeleg că Pompa de Pozitroni nu poate funcţiona fără ceilalţi. Dacă ei vor fi distruşi, Pompa se va opri, iar soarele nostru va fi mai rece ca oricînd, şi vom muri cu toţii de foame. Nu crezi că-i important?

Acum, Odeen răcnea şi el:

― Asta arată ce ştii tu! Avem nevoie de ajutorul lor pentru că rezervele de energie sunt reduse şi trebuie să transferăm materie. Dacă soarele din celălalt Univers explodează, o să fie un aport enorm de energie; un aflux ce va dura milioane de vieţi. Va fi atîta energie încît o vom putea capta direct, fără transfer de materie; aşa încît n-avem nevoie de ei şi nu contează ce se întîmplă…

Aproape se atingeau. Tritt era îngrozit. Trebuia să spună ceva, să-i despartă, să le vorbească. Nu ştia ce să le spună. Apoi se dovedi că nici nu era nevoie s-o facă.

Chiar lîngă grotă era un Tare. Ba nu, erau trei. Încercaseră să vorbească şi nu se făcuseră auziţi.

― Odeen! Dua! ţipă Tritt.

Apoi rămase tăcut, tremurînd. Avusese o idee îngrozitoare asupra motivului venirii Celor Tari. Hotărî să plece.

Un Tare îşi extinsese unul din apendicele permanente şi opace:

― Nu pleca.

Suna aspru şi neprietenos. Tritt era mai îngrozit ca oricînd.

Dua era mînioasă; atît de mînioasă încît nici nu-i putea simţi pe Tari. Părea înăbuşită de componentele mîniei, fiecare invadînd-o în mod separat. Era ceva rău în faptul că Odeen încerca s-o mintă. Ceva rău în faptul că o întreagă lume de fiinţe avea să moară. Ceva rău în faptul că putea învăţa cu atîta uşurinţă, dar nu i se permisese.

De atunci, de la prima experienţă cu stînca, mai mersese de două ori în grotele Celor Tari. De două ori, neobservată, se îngropase în rocă şi, de fiecare dată, simţise şi ştiuse iar de fiecare dată cînd Odeen îi explica ceva, ştiuse dinainte despre ce era vorba.

Atunci de ce n-o puteau învăţa, aşa cum procedaseră cu Odeen? De ce îi învăţau numai pe Raţionali? Oare ea avea capacitatea de-a învăţa doar pentru că era o Em-stîngă, o mijlocală denaturată? Atunci n-aveau decît s-o înveţe, era rău s-o lase ignorantă.

În cele din urmă, îi auzi pe Cei Tari. Era şi Losten, dar nu el vorbea. Cel care vorbea era un Tare mai ciudat, aflat în faţa celorlalţi. Nu-l cunoştea, dar de fapt, cunoştea prea puţini din ei.

― Care din voi, întrebă Cel Tare, aţi fost recent în grotele de jos, în grotele Celor Tari?

Dua era sfidătoare. Aflaseră despre frecatul-ei-de-stînci, dar nu-i păsa. Să le spună tuturor, altfel o făcea chiar ea.

― Eu, răspunse… De multe ori.

― Singură? întrebă calm Cel Tare.

― Singură. De multe ori, se răsti Dua. Fusese numai de trei ori dar nu-i păsa.

― Bineînţeles, murmură Odeen, şi eu am fost de cîteva ori.

Cel Tare păru să-l ignore. Se întoarse spre Tritt şi rosti tăios:

― Şi tu, dreptule?

― Da, domnule, tremură Tritt.

― Singur?

― Da, domnule.

― De cîte ori?

― O dată.

Dua era enervată. Sărmanul Tritt era atît de înspăimîntat pentru nimica. Ea o făcuse şi era gata de luptă.

― Lăsaţi-l în pace, rosti. Pe mine mă căutaţi.

Cel Tare se întoarse încet spre ea:

― Pentru ce? o întrebă.

― Pentru… ce-o fi. Acum, pusă faţă în faţă cu adevărul, nu se putea hotărî să descrie ceea ce făcuse. Nu în faţa lui Odeen.

― Bine, o să ajungem şi la tine. Intîi, dreptul… Te numeşti Tritt, aşa-i? De ce te-ai dus singur în grotele de jos?

― Ca să vorbesc cu Estwald, domnule.

― Tu eşti Estwald? îi întrerupse brusc Dua.

― Nu, rosti scurt Cel Tare.

Odeen păru iritat, stînjenit parcă de faptul că Dua nu-l recunoscuse pe Cel Tare. Duei nu-i păsa.

― Ce-ai luat din grotele de jos? continuă Cel Tare.

Tritt tăcu.

― Ştim că ai luat ceva, rosti calm Cel Tare. Vrem să ştim dacă şi tu ştii ce este. Poate fi foarte periculos.

Tritt continua să tacă, şi Losten interveni:

― Te rog, spune-ne, Tritt. Acum ştim că tu ai fost şi nu vrem să fim aspri.

― Am luat un bulgăre de hrană, mormăi Parentalul.

― Aha, făcu primul Tare. Ce-ai făcut cu el?

― Era pentru Dua, izbucni Tritt. Nu voia să mănînce. Era pentru ea.

Dua sări, şi se coagulă de uimire.

Cel tare se întoarse către ea:

― Nu ştiai nimic de asta?

― Nu!

― Nici tu? îl întrebă pe Odeen.

― Nu, domnule, rosti Odeen parcă încremenit.

Pentru un moment, aerul se umplu de vibraţii neplăcute cînd Cei Tari vorbiră între ei, ignorînd triada.

Dacă experienţele ei cu frecatul-de-stînci o făcuseră mai sensibilă, sau dacă recenta furtună emoţională era cauza, Dua nu putea spune şi nici n-ar fi visat să încerce să analizeze; ştia doar că prindea doar frînturi ― nu de cuvinte ― ci de înţelesuri…

Descoperiseră lipsa de mai mult timp. Căutaseră în taină. Ajunseseră la Moi după multe ezitări. Cercetaseră şi se adresaseră triadei lui Odeen după multe şovăieli. (De ce? Dua nu pricepuse.) Nu înţelegeau cum Odeen ar fi putut face o asemenea prostie, sau cum Dua avea asemenea obiceiuri. Nici o clipă nu se gîndiseră la Tritt.

Apoi Cel Tare care pînă atunci nu spusese nimic îşi amintise că-l văzuse pe Tritt în grotele Celor Tari. (Bineînţeles, se gîndi Dua. Era în ziua cînd ea intrase pentru prima dată în stîncă. Îl simţise atunci, dar uitase).

Li se păruse improbabil dar, în cele din urmă, orice altă variantă1 fiind imposibilă şi presaţi de timp, veniseră.

Ar fi vrut să-l consulte pe Estwald dar, atunci cînd apăruse ipoteza cu Tritt, nu era de găsit.

Toate astea Dua le simţi în ansamblu, şi se răsuci spre Tritt, uluită şi revoltată.

Losten vibra, explicînd că nu se făcuse nici un rău, că Dua arăta bine şi că, de fapt, fusese un experiment folositor. Cel Tare care vorbise cu Tritt era de acord; cel de-al treilea mai radia încă îngrijorare.

Dua nu le dădu atenţie. Îl privea pe Tritt.

― Şi-acum unde-i bulgărele? întrebă primul Tare.

Tritt le arătă.

Era bine ascuns, iar conexiunile, deşi stîngace, erau corecte.

― Tu singur le-ai făcut, Tritt? întrebă Cel Tare.

― Da, domnule.

― De unde ai ştiut cum se face?

― M-am uitat cum era în grotele Celor Tari. Le-am făcut la fel.