Isaac Asimov - Zeii înşişi

În camera ei, Dua îşi privi locul de hrănire. De obicei îl ignora.

Fusese ideea lui Odeen. Ştia că există asemenea lucruri şi, după cum îi explicase lui Tritt, dacă Duei nu-i plăcea să stea cu celelalte Emoţionale, era perfect posibil să aducă energia solară jos, în grotă, pentru ca ea să se poată hrăni.

Tritt fusese îngrozit. Nu trebuiau să facă aşa ceva. Ceilalţi aveau să rîdă. Triada va fi dezonorată. De ce nu se purta Dua aşa cum ar fi trebuit?

― Da, Tritt, spusese Odeen, dar dacă ea nu se poartă cum trebuie, de ce să nu ne adaptăm noi? E aşa greu? O să mănînce singură, o să cîştige substanţă, ne va face fericiţi, va deveni şi ea mai fericită şi poate că, în cele din urmă, va învăţa să se alăture celorlalte.

Tritt acceptă, şi pînă la urmă acceptă şi Dua ― după cîteva discuţii ― dar insistă pentru o construcţie simplă. Se compunea din două tije ce serveau drept electrozi, alimentaţi de energia solară, între care intra Dua.

Emoţionala o utiliza rar, însă acum o privi şi spuse:

― Tritt a împodobit-o… sau tu, Odeen?

― Eu? în nici un caz.

La baza fiecărui electrod se vedea un desen făcut cu argile colorate.

― Cred că-i modul lui de-a spune că vrea să-l folosesc, făcu Dua şi într-adevăr mi-e foame. În plus, dacă mănînc, Tritt nu ne va întrerupe, aşa-i?

― Exact, rosti grav Odeen. Tritt ar opri şi planeta dacă i s-ar părea că mişcarea ei te deranjează în timpul mesei.

― Ei bine, mi-e foame, spuse Dua.

Odeen simţi în ea o undă de vinovăţie. Să fi fost referitoare la Tritt? La foamea ei? De ce să se simtă vinovată că-i era foame? Sau făcuse ceva care consumase energie şi cum…

Alungă gîndurile acelea. Existau momente cînd un Raţional putea fi prea Raţional, urmărind ramificaţiile fiecărui gînd în detrimentul problemelor importante. Acum însă, era important să-i vorbească Duei.

Ea se aşezase între electrozi, iar cînd se strînse ca să încapă, micimea îi deveni în mod dureros evidentă. Odeen era şi el înfometat; era convins de asta pentru că electrozii îi păreau mai strălucitori ca de obicei; pentru că putea gusta hrana chiar de la distanţă şi i se părea delicioasă. Cînd erai înfometat, simţeai hrana mai acut decît în alte condiţii, şi de la o distanţă mai mare… Avea însă să mănînce mai tîrziu.

― Nu tăcea, dragul meu stîng, rosti Dua. Povesteşte-mi. Vreau să ştiu. Adoptase (inconştientă?) forma ovoidă a unui Raţional, parcă întărind faptul că dorea să fie acceptată ca unul dintre ei.

― Nu-ţi pot explica totul, răspunse Odeen. Adică nu-ţi pot explica fundamentarea, pentru că n-ai educaţia corespunzătoare. O să încerc să-ţi simplific, iar tu ascultă. După aceea, o să-mi spui ce n-ai priceput şi voi încerca să-ţi explic mai departe. În primul rînd trebuie să ştii că totul e alcătuit din particule mititele numite atomi, iar aceştia sunt formaţi din particule si mai mici, subatomice.

― Da, da făcu Dua. De asta ne putem topi.

― Exact. Pentru că, de fapt în cea mai mare parte noi suntem alcătuiţi din spaţii goale. Particulele sunt foarte îndepărtate, iar particulele tale, ale mele şi ale lui Tritt se pot topi laolaltă, pentru că fiecare structură se potriveşte în spaţiile goale din jurul celeilalte structuri. Motivul pentru care totuşi materia nu se destramă este că particulele mititele izbutesc să se ţină laolaltă în ciuda distanţelor care le separă. Există forţe de atracţie ce le menţin împreună, iar cea mai puternică e forţa nucleară. Ea ţine principalele particule subatomice în grupuri foarte strînse, care sunt risipite peste tot şi care sunt păstrate laolaltă de forţe mai slabe. Înţelegi?

― Nu chiar totul.

― Nu-i nimic, putem reveni mai tîrziu… Materia poate exista în stări diferite. Poate fi foarte rarefiată, ca la Emoţionale; ca la tine, Dua. Poate fi mai puţin rarefiată, ca la Raţionali şi Parentali. Sau şi mai puţin în cazul rocilor. Poate fi foarte comprimată, densă ca la Tari. De asta sunt ei tari. Sunt plini de particule.

― Adică, în ei nu există spaţii goale?

― Nu, nu voiam să spun asta. Şi ei au destule spaţii goale, dar nu atîtea cît noi. Particulele au nevoie de o anumită cantitate de spaţiu liber, iar dacă n-au mai mult, alte particule nu mai pot intra acolo. Dacă totuşi sunt introduse cu forţa, apare durerea. De asta, Celor Tari nu le place să fie atinşi de noi. Noi, Cei Moi, avem în jurul particulelor mai mult spaţiu decît e necesar, aşa că acolo pot intra alte particule. Dua nu părea deloc convinsă.

― În celălalt Univers, continuă Odeen, există alte reguli. Forţele nucleare nu sunt atît de puternice ca la noi. Asta înseamnă că particulele au nevoie de mai mult spaţiu.

― De ce?

Odeen clătină din cap.

― Pentru că… pentru că… particulele îşi extind mai mult forma lor ondulatorie. N-am o explicaţie mai bună. Cu o forţă nucleară mai slabă, particulele au nevoie de mai mult spaţiu, şi două fragmente de materie nu se pot topi împreună cu uşurinţa din Universul nostru.

― Putem vedea celălalt Univers?

― A, nu. Asta nu se poate. Îi putem deduce natura din legile fundamentale. Totuşi, Cei Tari pot face multe lucruri. Le putem trimite substanţe şi putem obţine substanţe de acolo. Putem studia substanţele lor, şi putem porni Pompa de pozitroni. Ai auzit de ea, nu?

― Da, mi-ai spus că din ea obţinem energie. Nu ştiam însă că-i vorba şi de un alt Univers… Cum arată celălalt Univers? Au şi ei stele şi planete ca noi?

― Asta-i o întrebare foarte bună, Dua.

Odeen era încîntat de rolul său de profesor, cu atît mai mult cu cît avea şi aprobarea oficială să vorbească. (înainte, încerca permanent senzaţia că tentativa lui de-a instrui o Emoţională ascunde o perversitate).

― Nu putem vedea celălalt Univers, continuă el, dar din legile lui putem calcula cam cum arată. Vezi, stelele strălucesc datorită combinării gradate a unor particule simple în altele mai complexe. Noi numim asta fuziune nucleară.

― Au şi ei aşa ceva, în celălalt Univers?

― Da, dar deoarece forţa nucleară e mai slabă, fuziunea e mai lentă. Asta înseamnă că stelele sunt mult mai mari în celălalt Univers, altfel fuziunea insuficientă nu le va putea face să strălucească. Stelele de mărimea soarelui nostru ar fi reci şi moarte. Pe de altă parte, dacă în Universul nostru stelele ar fi mai mari, datorită cantităţilor fuzionate ele ar exploda. Asta înseamnă că în Universul nostru trebuie să fie de mii de ori mai multe stele decît la ei…

― Noi avem doar şapte…, începu Dua, apoi se întrerupse. Am uitat. Odeen zîmbi indulgent. Era uşor să uiţi nenumăratele stele ce nu puteau fi zărite decît cu instrumente speciale.

― Nu-i nimic. Sper că nu te plictisesc prea mult.

― Nu mă plictiseşti, replică Dua. Îmi place. Parcă şi mîncarea are un gust mai bun, insistă ea ondulîndu-se între electrozi.

Odeen, care n-o mai auzise pe Dua niciodată lăudînd hrana, se simţi încurajat.

― Desigur, reluă el, Universul nostru nu durează atît de mult ca al lor. Fuziunea e atît de rapidă încît toate particulele se combină după un milion de vieţi.

― Bine, dar mai există multe alte stele.

― Adevărat, însă toate se sting. Întregul Univers moare. În celălalt Univers, cu stele puţine şi mari, fuziunea e atît de lentă încît stelele durează de mii şi milioane de ori mai mult ca ale noastre. E greu de comparat pentru că s-ar putea ca timpul să se scurgă în mod diferit în cele două Universuri. Nu înţeleg nici eu chestiunea asta, adăugă el cu părere de rău. Face parte din teoria Estwald şi n-am ajuns aşa departe cu studiul.