Isaac Asimov - Zeii înşişi

― De ce?

― Pentru că e urît. Emoţionalele nu trebuie să se poarte ca Raţionalii. Dua nu se gîndise niciodată la lucrul ăsta.

― De ce nu trebuie? insistă ea.

― De aia! Vrei să ştii şi alt lucru urît?

― Care? nu-şi putu ascunde Dua curiozitatea.

Doral nu rosti nimic, dar o parte a ei se întinse brusc şi o atinse pe Dua, înainte ca aceasta să se poată contracta. Duei nu-i plăcu. Se trase înapoi şi spuse:

― Nu mai face aşa.

― Vrei să ştii şi alt lucru urît? Poţi intra într-o stîncă.

― Nu poţi face aşa ceva, pufni Dua. Era o minciună, căci pătrunsese adesea în stratul de la suprafaţă al stîncilor şi-i plăcuse. Dar acum în contextul batjocurii Doralei, se simţea revoltată şi nega totul, chiar şi faţă de sine.

― Ba poţi. Se numeşte frecatul stîncii. Emoţionalele o pot face foarte uşor. Stîngii şi drepţii pot doar cînd sunt copii. Cînd cresc, o fac între ei.

― Nu cred. Astea le născoceşti tu.

― Zău că aşa fac. O ştii pe Dimil?

― Nu.

― Ba o ştii. Cea cu colţul gros din grota C.

― Cea care pluteşte ciudat?

― Da. E din cauza colţului. Despre ea e vorba. Odată a intrat cu totul într-o stîncă… mai puţin colţul acela. Fratele ei stîng a văzut-o şi-a spus-o Parentalului lor. Ce a încasat pentru asta! N-a mai făcut-o niciodată.

Dua plecase destul de tulburată. Multă vreme nu mai vorbi cu Doral, şi niciodată nu mai reluă prietenia cu ea, totuşi curiozitatea îi fusese stîrnită.

Curiozitatea? De ce să nu zică Em-stîngismul?

Într-o zi, cînd era sigură că Parentalul ei nu era în apropiere, se lăsă să se topească într-o stîncă, încetişor, puţin cîte puţin. De cînd fusese copil, era prima dată că încerca aşa ceva şi nu credea că îndrăznise vreodată să pătrundă atît de adînc. Încerca o senzaţie de căldură, dar cînd ieşise avea impresia că toţi o văzuseră, de parcă stîncă lăsase o pată pe ea.

Mai încercă în cîteva rînduri, cu mai multă îndrăzneală şi-i plăcu tot mai mult. Desigur, nu se scufundase niciodată cu adevărat adînc.

În cele din urmă, fusese prinsă de Parentalul ei, care plescăi nemulţumit, şi după aceea Dua fu mult mai precaută. Acum crescuse şi, în ciuda ironiilor Doralei, ştia că nu era ceva neobişnuit. Practic fiecare Emoţională o făcea din cînd în cînd, iar unele recunoşteau deschis.

Cu cît creşteau, se întîmpla mai puţin frecvent şi Dua nu credea că vreuna din Emoţionalele cunoscute ei mai făcea aşa ceva după ce se alătura unei triade şi începeau adevăratele topiri. Faptul că ea continua, ba chiar că încercase de cîteva ori şi după formarea triadei, constituia unul dintre secretele ei. (Cînd o făcuse, se gîndise: Dacă află Tritt?… Răspunsul la întrebare era atît de neplăcut încît îi strica tot cheful.)

Derutată, se autojustifica prin convieţuirea dificilă cu celelalte. Strigătul „Em-stîngă” începu s-o urmărească peste tot, ca un fel de umilire publică. Existase chiar o perioadă cînd, pentru a scăpa, recursese la o adevărată sihăstrie. Dacă la început avusese o atracţie către singurătate, acum şi-o confirmase. Fiind singură, îşi găsise consolarea în stînci. Frecatul-de-stînci, murdar sau nu, era un act solitar-şi ele o forţau să fie solitară.

Cel puţin aşa se auto-convingea.

Odată încercase să le răspundă. Strigase: „Sunteţi o adunătură de Em-drepte, o adunătură de Em-drepte împuţite.”

Ele rîseră şi Dua fugise, zăpăcită şi furioasă. Aşa erau! Aproape fiecare Emoţională, cînd ajungea la vîrsta formării unei triade, devenea interesată de copii, agitîndu-se în jurul lor într-o imitaţie Parentală pe care Dua o găsea dezgustătoare. Ea nu simţise niciodată asemenea interes. Copiii erau doar copii; era datoria fraţilor-drepţi să se ocupe de ei.

Porecla dispăru pe măsură ce Dua crescu. O ajută şi faptul că îşi păstrase o structură rarefiată de fetiţă şi putea curge ca un vîrtej de fum, pe care nu-l putea reproduce nimeni. Iar cînd tot mai mulţi stîngi şi drepţi îşi manifestaseră interesul faţă de ea, celelalte Emoţionale nu mai avură ce să mai ironizeze.

Totuşi ― totuşi ― acum cînd nimeni nu îndrăznea să-i vorbească nerespectuos (deoarece se ştia în toate grotele că Odeen era cel mai capabil Raţional al generaţiei, iar Dua era mijlocala lui), ea ştia mai presus de orice îndoială că era o Em-stîngă.

Nu i se părea ceva imoral ― nu tocmai ― dar uneori se trezea visîndu-se Raţional şi se ruşina. Se întreba dacă şi alte Emoţionale o făceau… măcar uneori… şi dacă de asta… parţial… nu-şi doreau un copil-Emoţional… pentru că nu era o adevărată Emoţională… şi nu-şi respecta rolul din triadă…

Pe Odeen nu-l deranja că era o Em-stîngă. Nu-i spunea niciodată aşa, dar îi plăcea că o interesa viaţa lui, îi plăceau întrebările ei, le explica şi-i plăcea că înţelege. Ba chiar o apăra cînd Tritt devenea gelos ― de fapt, nu tocmai gelos ― dar manifestînd o reacţie total nepotrivită datorită concepţiei sale limitate şi încăpăţînate asupra lumii.

De cîteva ori, Odeen o dusese la grotele Celor Tari, dornic să-şi arate ştiinţa, şi vădit încîntat că Dua era impresionată. Ea fusese realmente impresionată, nu atît de evidentele sale cunoştinţe şi de inteligenţa lui, cît de faptul că nu-i displăcea să împartă cu alţii ceea ce ştia (îşi amintea încă răspunsul aspru al tatălui-stîng). Nu-l iubise niciodată pe Odeen atît de mult ca atunci cînd o introdusese în activitatea lui ― şi chiar şi asta era o trăsătură a Em-stîngismului ei.

Poate că (asta îi revenea într-una în minte) fiind Em-stîngă se apropiase mai mult de Odeen, îndepărtîndu-se de Tritt, iar din acest motiv o scîrbeau insistenţele Parentalului. Odeen nu-i făcuse niciodată vreo aluzie, dar poate că Tritt simţea totul intuitiv, fără nici o certitudine, şi de aceea era nefericit şi nu înţelegea de ce anume.

Prima dată cînd fusese într-o grotă Tare, auzise doi Tari vorbind între ei. Bineînţeles, nu ştiuse că vorbeau. Erau vibraţii ale aerului, foarte rapide, schimbătoare, provocînd un zumzet neplăcut în ea. Trebuia să se subţieze, ca să le lase să treacă.

― Vorbesc, spusese Odeen. Apoi adăugase rapid, anticipîndu-i obiecţia: E felul lor de a vorbi. Aşa se înţeleg ei.

Dua izbutise să priceapă conceptul. Era şi mai încîntător să înţeleagă repede pentru că asta îl bucura pe Odeen. (Odată, el îi spusese: „Niciunul din Raţionalii pe care i-am cunoscut vreodată nu crede că Emoţionalele au ceva în cap. Sunt norocos.” Ea îi răspunsese: „Mi se pare însă că celorlalţi Raţionali le plac aşa cum sunt. Tu de ce eşti altfel? „Odeen nu negase faptul că celorlalţi Raţionali le plăceau Emoţionalele prostuţe. Spusese doar atît: „Nu m-am gîndit niciodată la asta şi nu cred că-i ceva important. Sunt mulţumit de tine şi sunt mulţumit că sunt mulţumit.”)

― Tu poţi înţelege graiul Celor Tari? îl întrebase ea.

― Nu tocmai, răspunsese Odeen. Pot sesiza schimbările suficient de rapid. Uneori simt ceea ce-şi spun, deşi nu înţeleg, în special după ce ne-am topit. Totuşi, numai uneori. Să simţi aşa ceva e de domeniul Emoţionalelor, numai că o Emoţională nu-şi poate explica impresiile senzitive. Tu însă, ai putea.

― Mi-ar fi frică. S-ar putea să nu le placă.

― Ei, încearcă. Sunt curios. Încearcă să vezi dacă înţelegi ce discută.

― Să încerc? Cu adevărat?

― Da. Dacă vor observa şi vor fi nemulţumiţi, voi spune că eu te-am pus.