Isaac Asimov - Zeii înşişi

Aşa şi spuse.

Într-o explozie de durere, Dua rosti:

― O să-mi lipseşti. Ştiu că tu crezi că nu te bag în seamă şi că nu te plac pentru că-mi spui mereu să nu fac una sau alta. Dar mai degrabă nu te-aş place pentru asta, decît să-mi lipseşti.

Tăticul continua să stea locului. Nu putea răspunde unei asemenea izbucniri decît apropiindu-se şi extinzînd o mînă. Îl costă un efort vizibil, dar o menţinu tremurînd, iar conturul ei era uşor înceţoşat.

― Oh, tăticule, făcu Dua şi-şi lăsă propria ei mînă să plutească deasupra, aşa încît mîna lui se zărea ceţoasă şi tremurătoare prin substanţa ei; dar avu grijă să nu-l atingă, pentru că asta l-ar fi tulburat nespus.

După aceea el şi-o retrase şi rosti:

― Aminteşte-ţi de Cei Tari, Dua. Ei te vor ajuta. Acum eu… eu plec. Plecă şi ea nu-l mai revăzu niciodată.

Acum stătea în asfinţit şi-şi amintea, conştientă că în curînd, Tritt avea să se îngrijoreze de absenţa ei şi să-l sîcîie pe Odeen.

Apoi Odeen avea s-o dăscălească despre îndatoririle pe care le avea.

Nu-i păsa.

Odeen era uşor conştient de faptul că Dua se afla la suprafaţă. Fără să se gîndească realmente la asta, îi putea aprecia direcţia şi chiar distanţa. Dacă s-ar fi gîndit mai profund, s-ar fi simţit neplăcut, pentru că această semi-conştienţă se diminua permanent şi, fără să fie sigur care era motivul, o considera un fel de împlinire. Aşa trebuia să se întîmple; era semnul permanentei dezvoltări a trupului, odată cu vîrsta.

Semi-conştienţa lui Tritt nu se micşora, ci se orienta tot mai mult spre copii. Evident, aceasta era calea dezvoltării utile, totuşi rolul Parentalului, deşi important, era simplu. Raţionalul era mult mai complex şi Odeen simţi o satisfacţie tristă la acest gînd.

Desigur, adevăratul semn de întrebare era Dua. Nu semăna deloc cu celelalte Emoţionale. Asta îl deruta şi-l nemulţumea pe Tritt, provocîndu-i bîlbîieli şi mai accentuate. Uneori îl deruta şi-l nemulţumea şi pe Odeen, totuşi el era conştient de capacitatea infinită a Duei de-a găsi satisfacţie în viaţă şi nu se părea că una era independentă de cealaltă. Ocazionalele iritări pe care le producea constituiau un preţ mic pentru fericirea intensă.

Şi poate că felul de viaţă ciudat al Duei era chiar parte a ceea ce trebuia să fie. Cei Tari păreau interesaţi de ea, deşi de obicei dădeau atenţie numai Raţionalilor. Se simţea mîndru de asta; cu atît mai bine pentru triadă că pînă şi Emoţionala merita atenţie.

Lucrurile erau aşa cum trebuiau să fie. Aici era fundul stîncos şi era exact ceea ce voia el să simtă, pînă la capăt. Într-o zi, va şti că-i timpul să plece şi o va dori. Cei Tari îl asiguraseră de asta, aşa cum făceau cu toţi Raţionalii, dar îi mai spuseseră că propria lui conştiinţă interioară va aprecia fără greşeală momentul, şi nu alte sfaturi primite din exterior.

― Cînd îţi spui, îi zisese Losten ― în stilul acela clar şi grijuliu cu care întotdeauna un Tare îi vorbea unui Moale, de parcă Cel Tare se chinuia să se facă înţeles — , că ştii că trebuie să pleci, atunci vei pleca şi triada ta va pleca odată cu tine.

― Nu pot spune că aş vrea să plec acum domnule, rostise Odeen. Mai am multe de învăţat.

― Desigur, dragule. Simţi aşa pentru că nu eşti încă gata.

Odeen se gîndise: Cum voi putea vreodată să mă simt gata, cînd niciodată n-o să simt că nu mai am ce învăţa?

Dar nu spusese nimic. Era sigur că va sosi timpul şi atunci va înţelege.

Îşi coborî privirea spre sine, şi neatent extinse un ochi pentru a face asta — existau întotdeauna impulsuri copilăreşti chiar şi în cel mai matur dintre Raţionali. Desigur, nu fusese ceva necesar. Se putea simţi pe de-a întregul, menţinîndu-şi ochiul la locul lui, şi se simţea grozav de tare: cu contururi frumoase, distincte, netede şi curbate în ovoide graţios îmbinate.

Trupului său îi lipsea neregularitatea ciudat atractivă a Duei şi butucănozitatea reconfortantă a lui Tritt. Îi iubea pe amîndoi, dar nu şi-ar fi schimbat corpul cu niciunul. Şi, bineînţeles, nici mintea. Fără îndoială, n-ar fi spus asta niciodată, ca să nu-i jignească, dar tot timpul se simţea recunoscător că nu avea înţelegerea limitată a lui Tritt sau (mai rău) pe cea stranie a lui Dua. Presupunea că lor nu le păsa, pentru că nu ştiau că poate exista şi altceva.

Deveni iarăşi vag conştient de Dua şi, în mod deliberat, înăbuşi senzaţia. În acel moment, nu-i simţea nevoia. Nu că ar fi dorit-o mai puţin, dar tot mai frecvent era interesat de alte aspecte. Pentru maturizarea unui Raţional era tipică această satisfacţie sporită pe care o găsea în exersarea minţii, fie solitară, fie împreună cu Cei Tari.

Se obişnuise tot mai mult cu Cei Tari şi se ataşase de ei. Simţea că e bine şi corect, deoarece el era un Raţional şi într-un fel Cei Tari erau super-Raţionali. (Îi spusese asta odată lui Losten, cel mai prietenos dintre Tari şi, aşa i se părea lui Odeen, cel mai tînăr. Losten radiase amuzare, dar nu spunea nimic. Iar asta însemna că nu negase).

Amintirile cele mai timpurii ale lui Odeen erau populate de Tari. Parentalul său îşi concentra tot mai mult atenţia asupra ultimului său copil: Emoţionala. Era ceva normal. Şi Tritt avea să procedeze la fel cu ultimul copil, dacă acesta avea să mai vină vreodată. (Odeen auzise remarca respectivă chiar de la Tritt, care o folosea constant ca un reproş adus Duei).

Fusese însă mai bine aşa. Cu Parentalul său ocupat atîta vreme, Odeen îşi putuse începe educaţia de timpuriu. Îşi pierduse atributele copilăreşti şi învăţase multe, chiar înainte de a-l întîlni pe Tritt.

Totuşi, întîlnirea aceea n-avea s-o uite niciodată. Parcă ar fi fost chiar ieri, nu cu o jumătate de viaţă în urmă. Desigur, văzuse Parentalii din generaţia sa; tineri care, cu mult înainte de a incuba copii ce făceau din ei adevăraţii Parentali, nu dădeau semne ale viitoarei nepăsări. Pe cînd era copil, se jucase cu fratele său drept şi nu simţise între ei vreo diferenţă intelectuală (deşi, acum cînd îşi amintea îşi dădea seama că existase, chiar şi atunci).

Cunoştea, în mod vag însă, rolul unui Parental într-o triadă. De copil auzise şuşotindu-se poveşti despre topire.

Cînd Tritt apăruse întîia oară, cînd Odeen îl văzuse întîia oară, totul se schimbase. Pentru prima dată în viaţă, Odeen simţise o căldură interioară şi se gîndi că exista ceva pe care-l dorea şi care era complet rupt de gîndire. Chiar şi acum, putea retrăi senzaţia de stînjeneală ce-l cuprinsese.

Desigur, Tritt nu fusese stînjenit. Parentalii nu erau niciodată jenaţi de activităţile triadei, iar Emoţionalele aproape niciodată. Doar Raţionalii aveau problema asta.

― Prea multă gîndire, îi spuse odată un Tare, cînd Odeen discutase problema cu el, şi răspunsul nu-l mulţumise. În ce fel putea gîndirea să fie „prea multă”?

Bineînţeles, cînd se întîlniseră întîia oară, Tritt era tînăr. Încă era atît de copilăros, de stîngaci şi nesigur, încît reacţia sa în momentul întîlnirii fusese stînjenitoare de limpede. Devenise aproape transparent pe margini.

― Nu te-am mai văzut, nu-i aşa, dreptule? rosti ezitant Odeen.

― N-am mai fost aici, răspunse Tritt. Am fost adus.

Amîndoi ştiau cu precizie ce li se întîmplase. Întîlnirea fusese aranjată, deoarece cineva (atunci Odeen crezuse că era vorba de un Parental, dar acum ştia că fusese unul din Tari) credea că se vor potrivi şi presupunerea fusese corectă.