Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Uneori mi se pare că vrei să spui: „Mda, de asta stă cu tine”.

― Nu, Selene, nici vorbă. Eşti destul de atrăgătoare ca să fii dorită.

― Şi eu cred la fel, dar uneori cazi pe gînduri, şi Barron era extrem de interesat de Intuiţionismul meu. De ce n-ar fi fost? A insistat doar ca să păstrez slujba de ghid. Spunea că eu sunt una din importantele resurse naturale ale Lunii şi nu voia ca Pămîntul să mă monopolizeze, aşa cum făcuse cu sincrotronul.

― O idee ciudată. Dar poate că, cu cît mai puţini ştiau de Intuiţionismul tău, cu atît mai puţini ţi-ar fi bănuit contribuţia în ceva ce i se putea atribui exclusiv lui.

― Acum vorbeşti chiar ca Barron!

― Da? Şi poate că se nelinişteşte atunci cînd Intuiţionismul îţi funcţionează în mod deosebit.

― Barron e suspicios de felul lui, ridică din umeri Selene. Cu toţii avem lipsuri.

― Atunci e înţelept să fii singură cu mine?

― Hei, nu te simţi rănit pentru că-l apăr. Realmente, el nu suspectează posibilitatea unei relaţii sexuale între noi. Tu eşti de pe Pămînt. De fapt, ţi-aş putea spune că încurajează legătura noastră. Crede că pot învăţa de la tine.

― Şi ai învăţat ceva? întrebă rece Denison.

― Da… Dar dacă ăsta-i motivul lui pentru a ne încuraja prietenia, nu înseamnă că este şi al meu.

― Şi care-i al tău?

― După cum ştii şi după cum vrei să mă auzi spunînd, îmi place să fiu cu tine. Altfel, aş putea obţine ceea ce vreau mult mai repede.

― Bine, Selene. Prieteni?

― Prieteni! Absolut!

― Pot să ştiu acum ce ai învăţat de la mine?

― Mi-ar lua timp să explic. Cunoşti motivul pentru care nu putem instala oriunde o Staţie de Pompare: noi nu putem găsi para-universul, deşi ei ne găsesc. Poate că ei sunt mult mai inteligenţi, sau mai avansaţi tehnologic decît noi…

― Nu-i acelaşi lucru, murmură bărbatul.

― Ştiu. De asta am zis „sau”. Se poate însă ca nici noi să nu fim atît de proşti, sau înapoiaţi. Poate să fie simplul fapt că ei reprezintă obiectivul cel mai greu de atins. Dacă forţa nucleară tare e mai puternică în para-univers, sorii lor, şi deci şi planetele, vor fi mai mici. Planeta lor va fi atunci mai greu de localizat decît a noastră.

Sau să presupunem că ei detectează cîmpul electromagnetic. Cîmpul electromagnetic al unei planete e mult mai întins decît planeta însăşi, şi mai uşor de depistat. Asta ar însemna că în timp ce ei pot localiza Pămîntul, nu pot găsi Luna, care nici nu are cîmp electromagnetic. Poate de asta n-am reuşit să instalăm o Staţie de Pompare pe Lună. Iar dacă planetele lor mici n-au un cîmp electromagnetic semnificativ, noi nu le putem localiza.

― E o idee atractivă, încuviinţă Denison.

― Apoi să considerăm schimbul dintre universuri, care pentru ei duce la slăbirea forţei nucleare tari, răcindu-le sorii, în vreme ce la noi forţele sporesc, sorii se încălzesc şi explodează. Ce ar însemna asta? Să presupunem că ei pot colecta energie în mod unilateral, fără ajutorul nostru, dar cu o eficienţă extrem de mică. În condiţii normale, operaţiunea n-ar fi deloc practică. Vor avea nevoie de noi ca să-i ajutăm, să concentrăm energia către ei, dîndu-le tungsten -186 şi acceptînd în schimb plutoniu -186. Dar să presupunem că braţul acesta al galaxiei se transformă într-un quasar. Asta ar produce o concentraţie de energie cu mult mai mare decît cea existentă acum şi care ar putea persista peste un milion de ani în vecinătatea sistemului solar.

Odată quasarul format, chiar şi o eficienţă minimă devine suficientă. Deci, pentru ei nu contează dacă noi vom fi sau nu distruşi. Ba chiar se poate spune că ar fi mai bine dacă noi am exploda. Altfel, am putea opri Pompa din cine ştie ce motiv şi ei n-ar mai putea s-o pornească iarăşi. După explozie, însă, ar fi liberi; nimeni nu va mai putea interveni. De asta cei care spun: „Dacă Pompa e periculoasă, de ce n-o opresc para-oamenii ăia atît de inteligenţi?” nu ştiu despre ce vorbesc.

― Neville ţi-a spus asta?

— Da.

― Însă para-soarele ar continua să se răcească, nu?

― Ce contează asta? făcu nerăbdătoare Selene. Cu Pompa, ei nu vor mai depinde de soarele lor.

Denison inspiră adînc.

― Nu cred că ştii, Selene, dar pe Pămînt a circulat un zvon potrivit căruia Lamont a primit un mesaj de la para-oameni, în care se spunea că Pompa e periculoasă, dar ei n-o pot opri. Evident, nimeni nu l-a luat în serios, dar presupune că e adevărat. Presupune că Lamont a primit într-adevăr un asemenea mesaj. S-ar putea ca unii para-oameni să fie suficient de umanitari ca să nu dorească distrugerea unei lumi populate cu inteligenţă, dar să fie opriţi de opoziţia unei majorităţi atît-de-practice.

― Mi se pare posibil…, încuviinţă Selene. Am ştiut toate astea, de fapt le-am intuit, încă înainte de a sosi tu. Apoi însă ai spus că orice se găseşte între unu şi infinit n-are sens. Îţi aminteşti?

― Bineînţeles.

― Perfect. Diferenţele între universul nostru şi para-univers sunt atît de vizibile în forţa nucleară tare, încît doar ea a fost studiată. Există nu numai o forţă, ci patru. Pe lîngă cea nucleară tare, mai e cea electromagnetică, cea nucleară slabă şi cea gravitaţională cu intensităţile exprimate prin rapoartele 130: 1:10-l0. 10–42. Dar dacă există patru, de ce n-ar exista o infinitate, restul fiind prea slabe pentra a fi detectate sau pentru a putea influenţa universul nostru?

― Dacă o forţă e prea slabă pentru a fi detectată, spuse Denison, sau pentru a exercita orice fel de influenţă, atunci, prin definiţie, ea nu există.

― În acest univers, replică Selene. Cine ştie ce există sau ce nu există în para-Univers? Cu un număr infinit de forţe posibile, fiecare putînd varia în mod infinit în intensitate, numărul universurilor diferite ce pot exista este infinit.

― E posibilă infinitatea continuumului; alfa-unu mai degrabă decît alfa-zero.

― Ce înseamnă asta? se încruntă Selene.

― Nu-i important. Continuă.

― Atunci în loc să încercăm să lucrăm cu un para-Univers care ni s-a autoimpus şi care s-ar putea să nu se potrivească nevoilor noastre, de ce nu încercăm să aflăm care univers, din infinitatea existentă, ni se potriveşte cel mai bine şi e mai uşor de depistat? Să concepem un univers, căci indiferent ce am plănui, trebuie să existe, şi să-l căutăm.

― Selene, zîmbi Denison, m-am gîndit exact la acelaşi lucru. Şi pentru că nu există nici o lege care să spună că n-am dreptate, e foarte puţin probabil ca o persoană atît de inteligentă ca mine să greşească atunci cînd altă persoană atît de inteligentă ca tine ajunge, în mod independent, la aceeaşi concluzie… Ştii ce?

― Ce? întrebă Selene.

― A început să-mi placă blestemata asta de mîncare de pe Lună. Sau, mă rog, să mă obişnuiesc cu ea. Hai să ne întorcem acasă şi să mîncăm, şi apoi ne putem face planurile… Şi mai ştii ceva?

― Ce?

― Dacă tot lucrăm împreună, ce-ai zice de un sărut ― ca de la experimentator la intuiţionist?

Selene căzu pe gînduri, apoi spuse:

― Presupun că amîndoi am sărutat şi am fost sărutaţi de multe ori. Ce-ar fi s-o facem ca de la bărbat la femeie?

― Cred că mă pot descurca. Dar ce să fac ca să nu fiu stîngaci? Care sunt regulile pentru sărutat pe Lună?

― Urmează-ţi instinctul, rosti Selene.

Prudent, Denison îşi puse mîinile la spate şi se aplecă spre Selene. Apoi, după un timp, puse braţele în jurul ei.