Isaac Asimov - Zeii înşişi

În zona respectivă, pereţii erau nefinisaţi ― stîncă cenuşie luminată slab, dar suficient, de baterii electroluminiscente. Temperatura era potrivită, cu o ventilaţie atît de blîndă, încît nu se simţea nici o adiere. Era greu de presupus că la vreo sută de metri deasupra exista o suprafaţă supusă alternativ pîrjolului şi îngheţului, după cum soarele se deplasa pe uriaşul său semicerc bilunar de la un orizont la celălalt, apoi pe dedesubt, şi iarăşi înapoi.

― E etanş? întrebă Denison, brusc neliniştit de faptul că se afla atît de aproape de fundul unui ocean de vid care se extindea la infinit în sus.

― Sigur că da. Pereţii sunt impermeabili şi, în plus, împînziţi de aparate. Dacă presiunea aerului scade cu numai zece la sută într-o secţiune oarecare, se stîrneşte un vacarm infernal de sirene şi sonerii, dublate de atîtea săgeţi şi indicatoare luminoase cîte n-ai văzut în toată viaţa.

― Şi cît de des se întîmplă lucrul ăsta?

― Nu prea des. Nu cred că în ultimii cinci ani a existat vreo victimă datorită vreunei scăpări de aer. Şi voi, pe Pămînt, aveţi catastrofe naturale. Un cutremur sau un uragan pot ucide mii de oameni.

― Aşa-i, Selene. Mă predau.

― În regulă. N-am făcut-o cu intenţie… Auzi? se opri ea, ascultînd cu atenţie.

Denison ascultă, apoi clătină din cap. Brusc, privi în jur:

― Ce linişte e! Şi nu-i nici un om. Eşti sigură că nu ne-am rătăcit?

― Asta nu-i o peşteră naturală cu coridoare necunoscute. Aşa sunt pe Pămînt, nu? Am văzut fotografii.

― Da, cele mai multe peşteri sunt din calcar, săpate de apă. Evident, nu poate fi şi cazul Lunii, aşa-i?

― Deci nu ne putem rătăci, zîmbi Selene. Dacă suntem singuri e din cauza superstiţiilor.

― Ce anume? se încruntă neîncrezător Denison.

― Nu mai face aşa, rosti ea. Eşti plin de riduri. Aşa, descreţeşte-ţi fruntea. Ştii, arăţi mult mai bine decît în prima zi a sosirii aici. Asta e datorită gravitaţiei reduse şi a exerciţiilor.

― Şi pentru că încerc să ţin pasul cu tinere doamne dezbrăcate, care au neaşteptat de mult timp liber şi neaşteptat de mult chef să şi-l piardă cu Pămîntenii.

― Acum iar mă tratezi ca pe un ghid, şi în plus nu sunt dezbrăcată.

― Eu aş spune că nuditatea e mai puţin înspăimîntătoare decît Intuiţionismul… Dar ce era chestia aceea cu superstiţiile?

― De fapt, nu cred că sunt tocmai superstiţii, dar majoritatea celor din oraş evită să se plimbe prin părţile astea.

― De ce?

― Din motive pe care o să le vezi imediat… Auzi?

Se opri din nou şi Denison ascultă atent.

― Te referi la zgomotele astea? Tap… Tap… Da?

Selene alergă, cu salturile lente şi joase specifice Lunariţilor. El o urma încercînd s-o imite.

― Aici… aici…

Bărbatul urmări cu privirea degetul Selenei:

― Dumnezeule, exclamă el. De unde vine?

Văzu picurînd un lichid care putea fi numai apă. Picături lente izbeau un micuţ jgheab ceramic ce dispărea în perete.

― Din stînci. Vezi, avem apă pe Lună. În principal o obţinem prin deshidratarea gipsului; suficient pentru nevoile noastre, pentru că o economisim destul de bine.

― Ştiu, ştiu. Încă n-am reuşit să-mi fac un duş ca lumea. Nu-mi dau seama cum izbutiţi să rămîneţi curaţi.

― Ţi-am spus întîi te umezeşti. Apoi închizi apa şi te ungi cu puţin detergent. Freci… Oh, Ben, n-o să mai repet iarăşi totul. Oricum, pe Lună nu există nimic care să înlăture toată mizeria…. Dar nu despre asta vorbeam. Într-unui sau două locuri există realmente apă, de obicei sub formă de gheaţă în apropierea suprafeţei. Cînd o străpungem, începe să picure. Asta picură de cînd a fost forat coridorul, acum opt ani.

― Ce-i însă cu superstiţia?

― Ei, evident, apa e cea mai importantă resursă de care depinde Luna. O bem, ne spălăm, ne creştem hrana cu ea, ne obţinem oxigenul. Apa gratuită e privită cu cel mai mare respect. Cînd a fost descoperit izvoraşul ăsta, planurile de extindere a tunelului au fost abandonate pînă la epuizarea apei. Nici măcar pereţii n-au fost terminaţi.

― Cu adevărat pare o superstiţie.

― Mai degrabă o veneraţie… Nimeni nu se aştepta să dureze mai mult de cîteva luni. După ce a trecut un an, a început să pară un izvor veşnic. Aşa a şi fost botezat: „Veşnicul”. Sub numele ăsta o să-l găseşti pe hărţi. Bineînţeles, oamenii au început să-i atribuie importanţă; sentimentul că oprirea lui înseamnă ghinion.

Denison rîse.

― Nimeni nu crede cu adevărat, continuă Selene, dar fiecare crede măcar un pic. Bineînţeles, de fapt nu-i veşnic şi cîndva se va opri. De fapt, acum curge de trei ori mai încet decît la început, deci seacă lent. Bănuiesc că oamenii simt că dacă se va opri cînd ei sunt chiar aici, vor împărtăşi nenorocul. Cel puţin asta-i o explicaţie raţională a reţinerii de a veni aici.

― Deci tu nu prea crezi…

― Nu contează dacă cred sau nu. Ştii, sunt sigură că nu se va opri într-atît de brusc încît cineva să-şi asume toată vina. Va curge tot mai încet şi nimeni nu va reuşi să determine momentul exact cînd s-a oprit. Aşa că, de ce să-ţi faci griji?

― Sunt de aceeaşi părere.

― Totuşi, eu am unele griji, reluă Selene, şi aş vrea să le discut cu tine cîţă vreme suntem singuri.

Întinse pătura şi se aşeză pe ea cu picioarele încrucişate.

― De asta m-ai adus aici? Se întinse pe o parte, cu faţa spre ea.

― Vezi, acum mă priveşti mai liniştit. Te-ai obişnuit…. Cu siguranţă că şi pe Pămînt au existat epoci cînd nuditatea nu era ceva neobişnuit.

― Epoci şi locuri, încuviinţă Denison, dar nu şi după Criză. În viaţa mea…

― Pe Lună sfatul cel mai bun este: fă aşa cum fac şi Lunariţii.

― Îmi spui totuşi şi de ce m-ai adus aici? Sau să bănuiesc că urmăreşti o scenă de seducţie?

― Mulţumesc, dar să ştii că seducţia o puteam face şi acasă. Aici e altceva. Cel mai bine ar fi fost la suprafaţă, dar pregătirile ar fi atras prea mult atenţia. Aici însă nu-i cazul şi, în plus, e singurul loc din oraş unde nu ne poate întrerupe nimeni.

― Deci?

― Barron e furios. De fapt, foarte furios.

― Nu mă miră. Te-am prevenit că aşa se va întîmpla dacă îi spui că eu ştiu că eşti Intuiţionistă. De ce ţi s-a părut atît de necesar să-i spui?

― Pentru că-i greu să-i ascund ceva… partenerului meu. Deşi, probabil, el nu mă consideră aşa.

― Îmi pare rău.

― Eh, oricum nu mai era ca la început. A durat suficient de mult. Ce mă deranjează mai mult ― cel mai mult ― e că refuză cu încăpăţînare să accepte interpretările tale referitoare la experienţele Pionizer pe care le-ai făcut la suprafaţă.

― Ţi-am zis că aşa se va întîmpla.

― Mi-a spus că ţi-a văzut rezultatele.

― S-a uitat la ele şi a bufnit.

― E decepţionat. Oare toţi cred numai ceea ce doresc?

― Cît mai mult timp posibil.

― Dar tu?

― Adică dacă sunt uman? Bineînţeles. Nu cred că sunt realmente bătrîn. Cred că sunt destul de atrăgător. Cred că-mi cauţi compania pentru asta… chiar cînd insişti să discutăm despre fizică.

― Nu! Mă interesează!

― Ei bine, presupun că Neville ţi-a spus că datele adunate nu sunt semnificative, fiind la limita admisibilă de erori, ceea ce le face nesigure, şi asta-i adevărat… Totuşi eu prefer să cred că ele au înţelesul acela pe care-l aştept.

― Doar pentru că vrei să crezi aşa?