Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Cîtă vreme suntem în costume, n-am nici o teamă.

― I-auzi pe bravul meu crai… Cum te simţi?

― Cred că în regulă. Ce mai experienţă!

― Ce experienţă? Ai stabilit un record pentru nici o căzătură. Te deranjează dacă le povestesc şi celor din oraş?

― Nu. Întotdeauna mi-a plăcut să fiu apreciat… Sper că nu te aştepţi să mai repet chestia asta.

― Chiar acum? Bineînţeles că nu. Nici eu n-aş încerca. O să ne odihnim puţin, ne asigurăm că activitatea inimii ţi-a revenit la normal, apoi ne întoarcem. Dacă îţi intinzi picioarele spre mine, o să-ţi scot schiurile. Data viitoare o să-ţi arăt cum se fixează.

― Nu cred că va mai exista o dată viitoare.

― Ba bine că nu! Nu ţi-a plăcut?

― Puţin. Între valurile de spaimă.

― Data viitoare o să-ţi fie mai puţin frică, apoi şi mai puţină, pînă cînd o să-ţi placă şi o să fac din tine un alergător la curse.

― Nu cred. Sunt prea bătrîn.

― Nu şi pe Lună. Doar pari bătrîn.

Denison putea simţi cum îl pătrundea liniştea absolută a Lunii. Acum era îndreptat cu faţa spre Pămînt. În timpul coborîrii, prezenţa lui nemişcată pe cer îi dăduse, mai mult decît orice altceva, senzaţia stabilităţii, şi se simţea recunoscător pentru asta.

― Vii des pe-aici, Selene? întrebă el. Adică, tu singură, sau cu alţi doi-trei? Mă refer la perioadele cînd nu sunt curse.

― Practic, niciodată. Dacă nu-i nimeni pe aici, nu rezist. Faptul că acum rezist, pur şi simplu mă uimeşte.

― Aha, făcu neutru Denison.

― Nu te surprinde?

― De ce? Cred că fiecare face ceea ce face ori pentru că vrea, ori pentru că trebuie şi în ambele cazuri e treaba lui, nu a mea.

― Mulţumesc, Ben. Vorbesc serios; mi-a plăcut să aud asta. Unul din lucrurile plăcute la tine e că pentru un Imi, tu ne laşi să fim aşa cum suntem. Noi, Lunariţii, suntem oameni ai subteranului, ai grotelor şi coridoarelor. Ce-i rău în asta?

― Nimic.

― Nu i-ai auzit pe Pămînteni cum vorbesc. Eu sunt ghid şi trebuie să-i ascult. Tot ceea ce spun ei am auzit de un milion de ori şi în special… Selene trecu la tipicul accent al Pămîntenilor care vorbeau Planetara Standard… „Dar, scumpo, cum puteţi voi trăi tot timpul în peşteri? Nu vă dă senzaţie de claustrofobie? Nu doriţi niciodată să vedeţi cerul albastru şi copacii şi marea, să simţiţi vîntul şi să mirosiţi florile…”

Oho, pot continua mult timp aşa. Apoi, mai spun: „Dar cred că nu ştii cum arată cerul albastru, marea şi copacii, aşa încît nu-ţi lipsesc”… De parcă n-am recepţiona televiziunea pămînteană şi n-am avea acces la literatura pămînteană vizuală şi auditivă ― şi uneori chiar olfactivă.

― Şi care-i răspunsul oficial la astfel de întrebări?

― Nimic deosebit. Spun doar: „Ne-am obişnuit aşa, doamnă”. Sau „domnule”, dacă-i bărbat. De obicei e o femeie. Bărbaţii sunt prea interesaţi să ne studieze bluzele şi presupun că se întreabă cînd o să ni le scoatem. Ştii ce mi-ar place să le zic tîmpiţilor?

― Spune-mi. Atîta vreme cît trebuie să-ţi ţii bluza pe tine, fiind în costum, cel puţin ridică-ţi greutatea asta de pe piept.

― Ce joc de cuvinte nostim!… Mi-ar place să le spun: „Ascultă, cucoană, de ce dracu să ne intereseze blestemata voastră de planetă? Nu vrem să ne agăţăm de suprafaţa niciunei planete, gata să cădem. Nu vrem să ne lovească aerul impur şi să ne cadă în cap apă murdară. Nu vă vrem microbii nenorociţi, iarba puturoasă, cerul ăla palid şi norii ăia mohorîţi. Atunci cînd vrem, putem vedea Pămîntul pe propriul nostru cer, dar nu ne omorîm nici după asta. Căminul nostru este Luna şi e aşa cum o facem noi. E a noastră şi noi ne construim propria ecologie, fără să avem nevoie de părerile voastre de rău că nu suntem ca voi. Intoarceţi-vă pe lumea voastră şi lăsaţi gravitaţia să vă tragă sînii pînă la genunchi”. Aşa le-aş spune.

― Bine, făcu Denison. Cînd simţi că eşti gata să răbufneşti în faţa unui Pămîntean, vino, spune-mi mie şi o să te simţi mai bine.

― Ştii ce? Cu regularitate, din cînd în cînd, vreunul îmi propune să construim pe Lună un parc terestru, un colţişor cu plante pămînteşti aduse ca seminţe sau răsaduri; poate cîteva animale. O amintire de acasă… asta-i expresia uzuală.

― Înţeleg că eşti contra.

― Bineînţeles. O amintire a căror case? Luna e casa noastră. Un Imi care vrea o amintire de acasă n-are decît să se întoarcă la casa lui. Uneori Imii pot fi mai răi decît Pământenii.

― O să ţin minte asta, zise Denison.

― Nu şi tu… deocamdată.

Tăcură pentru o clipă, şi bărbatul se întrebă dacă Selene avea să propună întoarcerea în subteran. Pe de o parte, nu peste mult timp, avea să simtă o nevoie imperioasă de a vizita un dormitor. Pe de altă parte, nu se simţise niciodată atît de relaxat. Se gîndi cam cît putea ţine rezerva de oxigen.

― Ben, rosti Selene, pot să te întreb ceva?

― Bineînţeles. Dacă te interesează viaţa mea particulară, n-am nici un secret. Am un metru şaptezeci şi cinci, pe Lună cîntăresc paisprezece kilograme, am avut o soţie de care am divorţat, am o fată care e măritată, am absolvit universitatea…

― Nu, Ben. Sunt serioasă. Te pot întreba despre munca ta?

― Desigur, Selene. Nu ştiu cîte îţi pot explica.

― Bun… Ştii că Barron şi cu mine…

― Da, ştiu.

― Vorbim împreună. Uneori, îmi spune unele lucruri. Spunea că tu crezi că Pompa de Electroni poate duce la explozia universului.

― A părţii noastre de univers. Mai precis, o parte din braţul galactic în care ne aflăm se poate transforma într-un quasar.

― Adevărat? Chiar aşa crezi?

― Cînd am venit pe Lună, spuse Denison, nu eram sigur. Acuma sunt convins că aşa se va întîmpla.

― Şi cînd o să aibă loc?

― Asta nu pot spune exact. Poate peste cîţiva ani. Poate cîteva decenii.

Urmă o tăcere scurtă, apoi Selene rosti preocupată:

― Barron nu crede asta.

― Ştiu şi nu încerc să-l conving. Atacul frontal e cel mai puţin convingător. Asta-i greşeala lui Lamont.

― Cine e Lamont?

― Iartă-mă, Selene. Vorbesc de unul singur.

― Nu, Ben. Spune-mi, te rog. Mă interesează. Te rog.

Denison se răsuci pe o parte, cu faţa spre ea.

― Bine, încuviinţă el. N-am de ce să nu-ţi spun. Lamont a fost un fizician de pe Pămînt, care a încercat, în felul lui, să prevină lumea de pericolul Pompei. N-a reuşit. Pămîntenii voiau Pompa, voiau energia gratuită şi o voiau într-atît, încît refuzau să creadă că n-o pot avea.

― Dar de ce s-o fi vrut, dacă însemna moartea?

― Tot ce au de făcut e să refuze să creadă că înseamnă moarte. Cel mai uşor mod de-a rezolva o problemă e de a-i nega existenţa. Prietenul tău, Neville, face acelaşi lucru. Urăşte suprafaţa, aşa încît se străduieşte să creadă că bateriile solare nu sunt bune, deşi oricărui observator imparţial ele îi par sursa energetică perfectă pentru Lună. El vrea Pompa ca să poată rămîne în subteran, şi de aceea refuză să creadă că poate fi periculoasă.

― Nu cred că Barron va refuza să creadă ceva pentru care există dovezi, rosti Selene. Ai într-adevăr aceste dovezi?

― Cred că da. E incredibil, dar adevărat, Selene. Totul depinde de nişte factori subtili ai interacţiunilor quark-quark. Ştii ce înseamnă asta?

― Nu trebuie să-mi explici. Am vorbit atîta cu Barron despre tot felul de lucruri, încît te pot urmări.