Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Chiar se poate aluneca?

― Bineînţeles. Gravitatea pe Lună e mai slabă decît pe Pămînt, aşa încît apeşi mai puţin solul şi deci frecarea e mai mică. Totul e mai alunecos pe Lună. Ăsta-i motivul pentru care toate podelele de la noi par nefinisate. Vrei să-mi auzi lecţia pe care o debitez turiştilor?

― Nu.

― Şi apoi, bineînţeles, vom folosi schiuri. Ţinea în mînă un fel de cutiuţă, prevăzută cu cleme şi două tuburi subţiri.

― Asta ce-i?

― O butelie cu gaz lichefiat. Va lansa un jet de vapori chiar sub cizme. Stratul subţire de gaz dintre tălpi şi sol reduce frecarea aproape la zero. Te mişti ca în vid.

― Nu sunt de acord, făcu nesigur Denison. E o risipă să irosim aşa gazul, aici, pe Lună.

― Ei, nu zău? Ce gaz crezi că folosim? Bioxid de carbon? Oxigen? Întîi şi întîi că-i un reziduu. Argonul. Îl extragem cu tonele din solul lunar, unde s-a format de-a lungul a miliarde de ani prin descompunerea potasiului-40…. Asta face parte din prelegerea care o ţin turiştilor… Argonul are doar cîteva întrebuinţări pe Lună. Îl putem folosi la schiat un milion de ani şi tot nu se termină… Bun. Ţi-am pus schiurile. Aşteaptă acum să mi le pun şi eu.

― Cum funcţionează?

― Automat. Cînd începi să aluneci, contactul se închide şi declanşează vapori. Rezervorul e doar pentru cîteva minute, dar nici n-ai nevoie de mai mult.

Se ridică şi-l ajută pe bărbat.

― Cu faţa spre coborîre… Haide, Ben, e o pantă lină. Ia uită-te. E aproape orizontală.

― Nici gînd, făcu ursuz Denison. Mie mi se pare ca o trambulină.

― Prostii. Acum ascultă-mă şi ţine minte ce-ţi spun. Ţine tălpile depărtate la vreo cincisprezece centimetri, cu una puţin mai în faţă. Nu contează care din ele. Genunchii să fie îndoiţi. Nu te gîndi la curentul de aer, pentru că nu există aşa ceva. Nu încerca să priveşti în sus sau înapoi, dar dacă trebuie, poţi privi lateral. În mod deosebit: cînd, în cele din urmă, ajungi pe loc drept, nu încerca să te opreşti prea devreme; o să accelerezi fără să-ţi dai seama. Lasă-te în voia schiurilor şi frecarea te va opri încetişor.

― N-o să pot ţine minte atîtea lucruri.

― Ba da. Oricum, voi fi lîngă tine. Iar dacă o să cazi şi nu te prind, nu încerca să faci nimic. Relaxează-te şi lasă-te să aluneci sau să te rostogoleşti. Nu există nici un bolovan de care să te loveşti.

Denison înghiţi un nod şi privi înainte. Panta sudică strălucea în lumina Pămîntului. Mici denivelări creau pete de umbră, împestriţînd-o. Chiar în faţă, jumătatea de Pămînt vizibilă domina cerul negru.

― Gata? întrebă Selene şi-i puse mîna înmănuşată între umeri.

― Gata, şopti Denison.

― I-am dat drumul, făcu ea.

Îl împinse şi Denison simţi cum începe să se mişte, la început destul de încetişor. Se răsuci, clătinîndu-se, spre ea.

― Nu te teme, rosti Selene. Sunt lîngă tine.

Putea simţi solul de sub tălpi… apoi, deodată, nu-l mai simţi. Schiurile începuseră să funcţioneze.

Un moment avu senzaţia că stătea nemişcat. Nu exista nici un curent de aer care să-l apese şi nu simţea nimic alunecîndu-i pe sub tălpi. Dar, cînd se întoarse iarăşi spre Selene, observă că luminile şi umbrele din lateral se mişcau tot mai repede către înapoi.

― Privirea fixată pe Pămînt, se auzi vocea femeii, pînă capeţi viteză. Cu cît mergi mai repede, cu atît vei fi mai stabil. Ţine genunchii îndoiţi…. Te descurci foarte bine, Ben.

― Pentru un Imi, gîfîi Denison.

― Cum te simţi?

― Parcă zbor.

Luminile şi umbrele din lateral deveniseră o ceaţă neclară. Privi iute în stînga, apoi în dreapta, căutînd să transforme senzaţia de zbor înapoi a peisajului într-una de zbor înaintea sa. Apoi, de îndată ce reuşi, descoperi că trebuia să privească înainte, spre Pămînt, ca să-şi regăsească echilibrul.

― Cred că nu-i o comparaţie tocmai strălucită, adăugă. Pe Lună n-aţi putut încerca experienţa zborului.

― Totuşi, acum ştiu. Zborul trebuie să fie ca schiatul… iar pe el îl cunosc.

Îl urma cu uşurinţă.

Denison se mişca acum suficient de repede ca să aibă senzaţia deplasării, chiar cînd privea înainte. Peisajul lunar se deschidea în faţa lui şi curgea în lateral.

― La ce viteză se poate ajunge? întrebă el.

― O cursă bună, răspunse Selene, a fost cronometrată la peste a sută şasezeci de kilometri pe oră… bineînţeles pe pante mai abrupte. Probabil că vei ajunge la cinzeci şi cinci.

― Mi se pare mult mai rapid.

― Nu e. Ajungem acum la teren drept, Ben, şi n-ai căzut. Stai pe loc; alunecarea se va termina şi o să simţi frecarea. Nu încerca absolut nimic.

Selene abia terminase de vorbit, cînd Denison începu să simtă o apăsare sub cizme. Urmă brusc o senzaţie copleşitoare de viteză şi încleşta pumnii, încercînd să-şi oprească braţele să se ridice într-un gest reflex. Ştia că dacă le ridica, avea să cadă pe spate.

Strînse ochii şi-şi ţinu răsuflarea pînă cînd simţi că plămînii îi vor exploda, apoi o auzi pe Selene:

― Perfect, Ben, perfect. Încă n-am cunoscut un Imi care să nu cadă la primul schiat, aşa încît dacă o să cazi, nu-i nimic.

― Nu vreau să cad, şopti Denison.

Respiră adînc şi deschise ochii. Pămîntul era la fel de senin, de nepăsător. El însă încetinise… tot mai mult… tot mai mult…

― M-am oprit, Selene? întrebă. Nu sunt sigur.

― Te-ai oprit. Să nu te mişti. Trebuie să te odihneşti înainte de-a ne întoarce în oraş… La naiba, am lăsat-o undeva pe aici cînd am suit.

Denison o privi uluit. Urcaseră împreună, apoi schiaseră împreună. Totuşi, el era pe jumătate frînt de oboseală şi încordare, pe cînd ea sălta prin aer. Părea la o sută de metri depărtare, cînd o auzi:

― Uite-o!

Se întoarse cu o foaie de plastic împăturită sub braţ.

― Ţii minte, îi spuse, cînd m-ai întrebat ce era şi eu ţi-am răspuns c-o vom folosi înainte de coborîre?

O despături şi o întinse pe solul prăfos.

― Se numeşte Fotoliu Lunar, continuă ea, dar noi îi spunem doar fotoliu. Aici, adjectivul e de la sine înţeles.

Fixă un tub rezervor şi acţionă un mîner.

Începu să se umfle. Denison se aşteptase la un fîşîit dar, desigur, nu exista aer care să transmită zgomotul.

― Înainte de-a mă întreba despre politica de raţionalizare, chicoti Selene, trebuie să-ţi spun că şi ăsta-i tot argon.

Apăruse un fel de saltea pe şase picioare scurte.

― O să te ţină. Suprafaţa de contact cu solul e foarte mică şi vidul din jur va păstra căldura.

― Să nu-mi spui că-i fierbinte, rosti Denison neîncrezător.

― În timp ce curge înăuntru, argonul se încălzeşte, dar relativ. Se opreşte la 270 grade absolute, aproape suficient de cald ca să topească gheaţa, şi destul de cald ca să împiedice izolaţia costumului să piardă căldura mai repede decît o produce corpul. Dă-i drumul. Întinde-te.

Denison se conformă, cu o extraordinară senzaţie de lux.

― Grozav! suspină el adînc.

― Mama Selene se gîndeşte la toate, chicoti femeia.

Apăru dinapoia lui, lunecă pe lîngă el, cu călcîiele lipite de parcă era pe patine, apoi le ridică brusc şi plonjă graţios pe un şold şi un umăr pe sol.

― Cum ai făcut asta? fluieră apreciativ Denison.

― Cu multe antrenamente! Nu cumva să vrei să încerci şi tu. O să-ţi rupi cotul. În plus, trebuie să te previn că dacă mi se face prea frig, o să trebuiască să te înghesui pe fotoliu.