Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Îmi cereţi un lucru dificil, rosti Denison. Rezultatele preliminare dezvăluite prematur, din neatenţie sau entuziasm, pot provoca multe rele unei reputaţii. N-aş vrea să spun nimic şi nimănui pînă nu sunt sigur. Experienţa mea anterioară cu comisia din care aţi făcut parte mi-a accentuat prudenţa.

― Cred că vă înţeleg, spuse Gottstein. Vă voi lăsa să hotărîţi cînd voi putea fi informat în mod util… Dar v-am reţinut şi probabil vreţi să vă culcaţi.

Denison se ridică şi ieşi, iar Gottstein privi gînditor după el.

Denison deschise uşa cu mîna. Exista un dispozitiv de comandă pentru deschiderea automată dar, încă somnoros, nu-l putea găsi. Bărbatul brunet, şi parcă permanent încruntat, rosti:

― Îmi pare rău… E prea devreme?

Denison repetă ultimul cuvînt, încercînd să se trezească:

― Devreme?… Nu. Cred că eu… eu am întîrziat.

― V-am sunat. Stabilisem o întîlnire…

― A, da, îşi reaminti în sfîrşit Denison. Sunteţi Dr. Neville.

― Exact. Pot să intru?

Păşi înăuntru. Camera lui Denison era mică şi, în cea mai mare parte, ocupată de un pat cu aşternuturi mototolite. Ventilatorul fîşîia încet.

― Sper că aţi dormit bine? rosti politicos Neville.

Denison îşi privi pijamaua şi-şi trecu degetele prin părul ciufulit.

― Nu, răspunse brusc. Am avut o noapte îngrozitoare. Mă scuzaţi pînă mă fac prezentabil?

― Bineînţeles. Vreţi între timp să pregătesc micul dejun? S-ar putea să nu fiţi familiarizat cu echipamentul.

― Mi-aţi face o adevărată favoare.

Denison reapăru peste douăzeci de minute, spălat şi bărbierit, îmbrăcat în pantaloni şi maiou.

― Sper că n-am stricat duşul, făcu el. S-a întrerupt brusc şi nu l-am mai putut porni.

― Apa e raţionalizată. Ne aflăm pe Lună, doctore. Mi-am permis să prepar omletă şi supă pentru amîndoi.

― Omletă…

― Aşa-i spunem noi. Nu şi Pămîntenii?

― Oh! făcu Denison.

Se aşeză fără pic de entuziasm şi gustă amestecul galben şi păstos, denumit de celălalt omletă. Încercă să nu se strîmbe la prima înghiţitură, o dădu gata cu bărbăţie şi mai luă o îmbucătură.

― O să vă obişnuiţi cu timpul, rosti Neville, şi e extrem de hrănitoare. Vă avertizez: conţinutul ridicat de proteine şi gravitaţia scăzută vă vor tăia pofta de mîncare.

― Mai bine, tuşi Denison.

― Selene mi-a spus că intenţionaţi să rămîneţi pe Lună.

― Aşa intenţionam, oftă Denison frecîndu-şi ochii. Am avut însă o noapte teribilă, care-mi pune hotărîrea sub semnul întrebării.

― De cîte ori aţi căzut din pat?

― De două ori… Presupun că-i ceva obişnuit.

― Pentru Pămînteni e inevitabil. Treaz fiind, te poţi adapta gravitaţiei lunare. Dar în timpul somnului, te foieşti în mod inconştient. Cel puţin, căderea nu-i atît de dureroasă în condiţiile gravitaţiei scăzute.

― A doua oară am dormit pe podea o vreme. Nu-mi amintesc căderea. Voi ce naiba faceţi?

― Nu trebuie să vă neglijaţi controalele periodice: inima, tensiunea şi celelalte, ca să vă asiguraţi că schimbarea gravitaţiei n-a introdus un surmenaj prea mare.

― Am fost prevenit despre asta, rosti dezgustat Denison. De fapt, mi s-au stabilit controale pentru luna viitoare. Şi pilule.

― În sfîrşit, făcu Neville, peste o săptămînă nu veţi mai avea probabil nici un necaz… Veţi avea nevoie şi de haine potrivite. Pantalonii aceştia nu vor fi buni niciodată, iar veşmîntul din partea superioară nu slujeşte nimănui.

― Presupun că există vreun loc de unde pot cumpăra haine.

― Desigur. Sunt convins că Selene vă va ajuta cu dragă inimă atunci cînd este liberă. M-a asigurat că sunteţi un tip decent, doctore.

― Mă bucur că gîndeşte aşa. Denison înghiţise o lingură de supă şi acum o privea, întrebîndu-se ce să facă cu restul. Strîmbîndu- se, continuă să o mănînce.

― V-a crezut fizician dar, desigur, s-a înşelat.

― Am pregătire de radiochimist.

― Nici în domeniul acesta n-aţi lucrat prea mult, doctore. Poate că suntem cam departe aici, dar mai ştim unele lucruri. Sunteţi una din victimele lui Hallam.

― Aşa de multe sunt încît vorbiţi despre ele ca un grup?

― De ce nu? Întreaga Lună e una din victime.

― Luna?

― E un mod de-a vorbi.

― Nu înţeleg.

― Pe Lună nu există Staţii ale Pompei de Electroni. Nu s-au construit pentru că aici n-a existat nici o cooperare cu para-universul. N-a fost acceptată nici o mostră de tungsten.

― Doctore Neville, doar nu intenţionaţi să puneţi asta pe seama lui Hallam?

― Ba da, dar în alt mod. De ce numai para-universul să poată iniţia o Staţie de Pompare? De ce nu şi noi?

― Din cîte ştiu, nu avem suficiente cunoştinţe pentru asta.

― Şi nici nu le vom avea cît timp cercetările în această direcţie sunt interzise.

― Interzise? făcu Denison surprins.

― Da. Dacă cercetarea necesară pentru extinderea cunoştinţelor în această direcţie nu găseşte priorităţile adecvate la sincrotronul protonic, sau la altă instalaţie de proporţii ― toate controlate de Pămînt şi aflate deci sub influenţa lui Hallam ― atunci înseamnă că cercetarea e interzisă.

― Cred că în curînd va trebui să mă culc iarăşi, se frecă la ochi Denison. Iertaţi-mă. Nu vreau să insinuez că mă plictisiţi. Spuneţi-mi însă, Pompa de Electroni e atît de importantă pentru Lună? Cu siguranţă că bateriile solare sunt bune şi suficiente.

― Ne leagă de soare, doctore. Ne leagă de suprafaţă.

― Da… De ce credeţi însă că Hallam ar proceda aşa?

― Dacă-l cunoaşteţi personal, nu ca mine, atunci poate că ştiţi. Preferă să nu spună publicului larg că Pompa de Electroni e opera para-oamenilor, noi fiind doar servanţii lor. Şi dacă, pe Lună, ajungem în punctul unde înţelegem ceea ce facem, atunci naşterea tehnologiei adevăratei Pompe de Electroni va începe din momentul nostru, nu din al lui.

― De ce îmi spuneţi toate astea?

― Ca să nu mai pierd timpul. De obicei, încurajăm fizicienii de pe Pămînt. Ne simţim izolaţi aici pe Lună, victimele unei politici terestre îndreptate deliberat împotriva noastră, iar un fizician vizitator poate fi de ajutor, chiar dacă numai pentru a ne înlătura sentimentul singurătăţii. Un fizician imigrant e şi mai de folos şi ne place să-i explicăm situaţia şi să-l încurajăm să lucreze cu noi. Îmi pare rău că nu sunteţi fizician.

― Nici n-am zis vreodată că sunt.

― Atunci de ce aţi cerut să vedeţi sincrotronul?

― Asta vă nelinişteşte de fapt? Scumpe domn, lăsaţi-mă să vă explic. Cariera mea ştiinţifică a fost ruinată la jumătatea vieţii mele. M-am decis să încerc un fel de reabilitare, o încercare de a da sens vieţii, cît mai departe posibil de Hallam ― iar asta însemna aici, pe Lună. Am fost radiochimist, dar n-am ignorat celelalte domenii de activitate. Astăzi, domeniul meu cel mai important e para-fizica şi am făcut tot ce am putut ca s-o înţeleg, simţind că îmi va oferi cele mai mari şanse de reabilitare.

― Înţeleg, încuviinţă neconvins Neville.

― Apropo, pentru că aţi menţionat Pompa de Electroni… Aţi auzit despre teoriile lui Peter Lamont?

― Nu, îşi îngustă ochii Neville. Nu cred c-am auzit de el.

― Da, încă nu-i celebru. Şi probabil nici nu va fi vreodată; din motive similare cu ale mele. L-a contrazis pe Hallam… Numele lui a apărut recent şi m-a interesat. Cu astfel de gînduri mi-am ocupat o parte a nopţii trecute, căscă Denison.