Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Ce simplu îţi pare totul!

― Aşa şi este. Odată ce a descoperit că sunt o Intuiţionistă, mi-a vorbit aşa cum tu n-ai făcut-o niciodată. Şi-a explicat motivele care l-au condus la concluzia că întărirea interacţiunilor nucleare tari se acumulează, realmente, în mod îngrijorător în vecinătatea Pămîntului. Vor trece numai cîţiva ani pînă cînd soarele va exploda şi…

― Nu, nu, nu, nu! strigă Neville. I-am văzut rezultatele şi nu sunt convins.

― Le-ai văzut?

― Da, desigur. Crezi că-l las să lucreze în laboratoarele noastre fără să mă asigur că ştiu ce face? I-am văzut rezultatele şi nu valorează nimic. Se ocupă de abateri infime, care intră în limitele de eroare. Dacă el vrea să le considere semnificative şi tu vrei să-l crezi, n-ai decît. Dar oricît de mult ai crede în ele, nu le poţi conferi o semnificaţie pe care n-o au.

― Tu ce vrei să crezi, Barron?

― Adevărul.

― Dar nu cumva te-ai decis dinainte că adevărul e aşa cum îl vrei tu? Vrei o Staţie de Pompare pe Lună, pentru ca să n-ai de-a face cu suprafaţa; şi orice ar putea împiedica asta nu-i adevărul… prin definiţie.

― N-o să mă cert cu tine. Vreau Staţia de Pompare şi chiar mai mult… vreau şi celălalt lucru. Una nu-i bună fără cealaltă. Eşti sigură că n-ai…

― Nu.

― Dar o s-o faci?

Selene se răsuci din nou spre el, cu picioarele lovindu-i rapid podeaua, astfel încît plutea în ritmul ţăcănitului furios.

― N-o să-i spun nimic, rosti ea, dar îmi trebuie mai multe informaţii. Tu n-ai informaţii pentru mine, dar el poate avea; sau le poate obţine prin experienţe pe care tu nu vrei să le faci. Trebuie să vorbesc cu el şi să aflu ce va descoperi. Dacă te bagi între noi, nu vei obţine niciodată ceea ce vrei. Şi nu trebuie să te temi că va ajunge înaintea mea la soluţie. E prea obişnuit cu gîndirea Pămînteană; nu va face acel ultim pas, pe cînd eu o să-l fac.

― Bine. Dar nici să nu uiţi diferenţa dintre Pămînt şi Lună. Asta e lumea ta; nu ai alta. Omul ăsta, Ben, Imigrantul ăsta, venind de pe Pămînt pe Lună, poate, dacă doreşte, să se întoarcă pe Pămînt. Tu niciodată nu vei putea merge pe Pămînt. Eşti o Lunarită pe vecie.

― Fecioara Lunii, rosti ironică Selene.

― Fără fecioară. Deşi s-ar putea să aştepţi mult timp înainte de a-ţi reconfirma chestiunea.

Femeia nici nu clipi.

― Iar în legătură cu marele pericol al exploziei, dacă riscul schimbării constantelor de bază ale unui Univers e atît de mare, de ce para-oamenii, care sunt mult mai avansaţi în tehnologie, n-au oprit Pompatul?

Ieşi din odaie.

Strîngînd din maxilare, Selene privi după el şi rosti:

― Pentru că sunt alte condiţii la noi, imbecil nenorocit!

Vorbea singură; el plecase.

Izbi maneta care cobora patul, şi se aruncă pe el, gîndindu-se. Oare se apropiase de adevăratul obiectiv pe care-l căutau de ani de zile, Barron şi ceilalţi?

Nu.

Energia! Toţi căutau energia! Cuvîntul magic! Cornul abundenţei! Cheia bogăţiei universale!… Totuşi, ea nu însemna totul.

Dacă cineva descoperea energia, atunci putea descoperi şi lucrul celălalt. Dacă găsea cheia energiei, cealaltă cheie ar fi fost evidentă. Ea ştia că cealaltă cheie devenea evidentă, dacă ar fi putut intui un amănunt subtil, care devenea evident doar după ce era intuit. (Dumnezeule, se molipsise de suspiciunea cronică a lui Barron, încît chiar şi în gîndurile ei îi spunea „lucrul celălalt”).

Nici un Pămîntean nu putea intui amănuntul celălalt, subtil, pentru că nici un Pămîntean n-avea nici un motiv să-l caute.

Aşa încît Ben Denison avea să-l găsească pentru ea, fără s-o ştie. Doar dacă… Dacă Universul avea să fie distrus, ce mai conta?

Denison încercă să-şi învingă conştiinţa de sine. Iarăşi şi iarăşi, bîjbîi în mod reflex, parcă încercînd să-şi ridice pantalonii pe care nu-i purta. Avea doar sandale şi un slip minuscul, neplăcut de strîns. Şi, desigur, îşi ducea pătura.

Selene, care era îmbrăcată identic, chicoti:

― Să ştii că, exceptînd burtica, arăţi destul de bine dezbrăcat. Aici aşa se poartă. Poţi să-ţi scoţi şi slipul, dacă simţi că te incomodează.

― Nu! bolborosi Denison. Aşeză pătura astfel încît să-i acopere abdomenul, dar Selene i-o smulse.

― Ia dă-o încoace. Ce Lunarit o să fii, dacă îţi aduci aici puritanismul Pămîntean? Ştii doar că sfiala nu-i decît cealaltă faţă a senzualităţii. Termenii se găsesc chiar pe aceeaşi pagină în dicţionar.

― Am nevoie de timp ca să mă obişnuiesc.

― Ai putea începe uitîndu-te la mine fără să-ţi lunece privirea într-o parte, de parcă aş fi unsă cu ulei. Am observat că la celelalte femei te uiţi destul de atent.

― Dacă mă uit la line…

― Atunci vei părea prea interesat şi vei fi stînjenit. Dar dacă te uiţi mult, o să te obişnuieşti şi n-o să mai observi amănuntele. Uite, o să stau nemişcată şi tu te uiţi. O să-mi scot slipul.

― Selene, mormăi Denison, sunt atîţia oameni în jur şi tu le amplifici amuzamentul. Te rog, continuă să mergi şi lasă-mă să mă obişnuiesc cu situaţia.

― Bine, dar sper că observi că nu se uită nimeni la noi.

― Nu se uită la tine! La mine se uită într-una. Probabil că n-au mai văzut un individ atît de bătrîn şi cu un corp aşa urît.

― Se poate, aprobă Selene, dar vor trebui să se obişnuiască. Denison merse mai departe, nefericit, conştient de fiecare fir sur de pe piept şi de fiecare tresăltare a abdomenului. Începu să se simtă uşurat abia cînd ajunseră într-o porţiune mai puţin aglomerată a tunelului.

Acum se uită curios în jur, mai puţin conştient de sînii conici ai Selenei şi de coapsele ei netede. Coridorul părea nesfîrşit.

― Cît de departe am ajuns? întrebă.

― Ai obosit? Puteam lua un scuter. Am uitat că eşti Pămîntean.

― Aş vrea eu. Nu-i ăsta idealul fiecărui Imigrant? Nu sunt deloc obosit. Absolut deloc. Mi-e doar puţin frig.

― Asta-i doar imaginaţia ta, Ben, rosti fermă Selene. Crezi că ar trebui să-ţi fie frig, pentru că eşti atît de dezbrăcat. Scoate-ţi asta din cap.

― Uşor de zis, suspină el. Sper, totuşi, că merg bine.

― Foarte bine. În curînd o să trecem la săritura cangurului.

― Şi la cursele de coborîre de pe pantele de la suprafaţă. Aminteşte-ţi, sunt uşor avansat ca vîrstă. Serios vorbind, cît de departe am ajuns?

― Cred că am făcut vreo trei kilometri.

― Dumnezeule! Cîţi kilometri de coridoare există?

― Mă tem că nu ştiu. Totuşi, coridoarele cu locuinţe nu reprezintă decît o mică parte din total. Pe lîngă ele, mai sunt tunele miniere, geologice, industriale, micologice… Cu totul, cred că trebuie să fie cîteva sute de kilometri.

― Aveţi hărţi?

― Bineînţeles. Nu putem lucra orbeşte.

― Le ai şi acum la tine?

― Nu, dar n-am nevoie pentru zona asta; mi-e extrem de familiară. Cînd eram mică, mă jucam pe aici. Astea sunt coridoare vechi. Majoritatea celor noi ― şi mi se pare că anual se formează trei-patru kilometri ― se află în nord. Prin ele nu m-aş putea descurca fără hartă. Poate nici chiar cu hartă…

― Acum încotro mergem?

― Ţi-am promis ceva deosebit ― nu, nu pe mine dezbrăcată, aşa că nu-i nevoie s-o spui. Este mina cea mai neobişnuită a Lunii şi nu-i cuprinsă în nici un itinerar turistic.

― Să nu-mi spui că aveţi diamante pe Lună!

― Ba chiar ceva mai bun.