Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Bun! Am crezut că voi avea nevoie de sincrotronul de protoni lunar. Are o întindere de treizeci şi cinci de kilometri, magneţi superconductori şi poate dispune de energii de 20.000 de Bev şi mai mult. S-a dovedit însă că aveţi un aparat, denumit Pionizer, de dimensiunile unei încăperi obişnuite, care face aceleaşi lucruri ca şi sincrotronul. Luna e de felicitat pentru această realizare extraordinară.

― Mulţumesc, făcu Selene. Mulţumesc în numele Lunii.

― Aşa; rezultatele Pionizerului meu pot arăta viteza de creştere a intensităţii interacţiunilor nucleare tari, iar această creştere e aşa cum spune Lamont şi nu cum ar trebui să fie după teoria ortodoxă.

― I-ai arătat lui Barron?

― Nu. Chiar dacă o fac, mă aştept să nege, spunînd că rezultatele sunt la limită. Va spune că am făcut o eroare, că n-am luat toţi factorii în consideraţie sau că am folosit un echipament defect… În realitate, va spune că vrea Pompa de Electroni şi că nu va renunţa la ea.

― Adică nu există ieşire?

― Ba da, dar nu în mod direct. Nu ca Lamont.

― Cum adică?

― Soluţia lui Lamont e abandonarea Pompei. Totuşi, nu putem reveni la trecut. Nu poţi împinge puiul înapoi în găoace, vinul în struguri, sau pruncul în pîntece. Dacă vrei ca un copilaş să-ţi lase ceasul în pace, nu te mulţumeşti să-i explici că ar trebui s-o facă… Îi oferi altceva ispititor.

― Ce ar putea fi asta?

― Aici nu sunt prea sigur. Am o idee, o idee simplă ― poate prea simplă ca să dea roade ― bazată pe faptul evident că numărul doi e ridicol şi nu poate exista.

Urmă o tăcere care dură un minut sau două, apoi Selene, la fel de preocupată ca şi el, rosti:

― Lasă-mă să ghicesc ce înseamnă.

― Nu cred că înseamnă ceva, făcu Denison.

― Oricum, lasă-mă să încerc. Ar fi logic să presupun că propriul nostru univers e singurul care poate exista, sau care există, fiind singurul în care trăim şi experimentăm în mod direct. Totuşi, apare o dovadă că există şi un al doilea univers, cel căruia îi spunem para-univers, şi atunci e absolut ridicol să presupunem că există două şi numai două universuri. Dacă poate exista un al doilea univers, atunci poate exista un număr infinit de universuri. În acest caz, între unu şi infinit nu există valori sensibile. Nu numai doi, dar orice număr finit, e ridicol şi nu poate exista.

― Asta-i exact raţio…, începu Denison apoi tăcu.

Se ridică în capul oaselor şi privi către femeie.

― Cred că-i timpul să ne întoarcem, spuse el.

― Mă jucam de-a ghicitul, rosti Selene.

― Nu, nu-i aşa. Orice ar fi fost, nu era numai ghicit.

Barron Neville o privi, amuţit. Ea îi întoarse calmă privirea. Pe fereastră, peisajul se schimbase iarăşi. Acum arăta un Pămînt, mai mult de jumătate.

― De ce? întrebă el în cele din urmă.

― De fapt a fost un accident, răspunse Selene. Am ajuns la acest subiect şi eram prea entuziastă ca să nu vorbesc. Ţi-aş fi spus acum cîteva zile, dar mi-a fost teamă că vei reacţiona exact aşa cum ai făcut-o.

― Deci ştie. Proasto!

― Ce ştie? Doar ceea ce ar fi putut ghici mai devreme sau mai tîrziu — că de fapt nu sunt ghid ― că sunt Intuiţionista ta. La naiba, o Intuiţionistă care nu se pricepe la matematică. Şi ce dacă ştie? Ce contează că am intuiţie? De cîte ori nu mi-ai spus că intuiţia mea n-are nici o valoare dacă nu-i dublată de exactitate matematică şi cercetarea experimentală? De cîte ori nu mi-ai spus că cea mai ascuţită intuiţie poate fi greşită? Ei, atunci ce valoare va acorda el simplilor Intuiţionişti?

Neville păli, dar Selene nu-şi dădu seama dacă de mînie sau nelinişte.

― Tu eşti diferită, spuse el. Nu s-a dovedit întotdeauna exactă intuiţia ta, atunci cînd erai sigură pe ea?

― Da, dar el nu ştie asta.

― O să bănuiască. O să se întîlnească cu Gottstein.

― Şi ce-i va spune lui Gottstein? Încă nu ştie ce urmărim noi.

― Nu ştie?

― Nu. Se ridică, făcu cîţiva paşi, apoi se întoarse şi strigă:

Nu! Nimic mai simplu decît să spui că te voi trăda pe tine şi pe ceilalţi. Dacă nu-mi accepţi integritatea, atunci acceptă-mi bunul simţ. N-are nici un rost să le spunem. La ce le foloseşte lor, sau nouă, dacă vom fi distruşi cu toţii?

― Te rog, Selene! flutură din mînă Neville plictisit. Lasă astea!

― Ba da. Ascultă-mă. Mi-a vorbit şi mi-a povestit ce face. Mă ascunzi ca pe o armă secretă. Îmi spui că sunt mai valoroasă decît orice aparat sau orice cercetător obişnuit. Continui să-ţi urzeşti conspiraţiile, insistînd ca toţi să creadă că sunt un ghid şi nimic mai mult, aşa încît talentele mele să rămînă numai Lunariţilor. Adică ţie. Dar ce realizaţi?

― Te avem pe tine, nu-i aşa? Cît crezi că ai mai fi rămas liberă, dacă ei…

― Spui într-una aceleaşi lucruri. Dar cine-i întemniţat? Cine-i oprit? Unde sunt dovezile uriaşei conspiraţii pe care o vezi în jurul tău? Pămîntenii nu te lasă pe tine şi echipa ta să aveţi acces la aparatură mai degrabă pentru că îi întărîtaţi într-una. Şi totuşi, asta a fost spre binele nostru, căci ne-a obligat să inventăm alte instrumente, mai subtile.

― Bazate pe intuiţiile tale teoretice.

― Ştiu, zîmbi Selene. Ben a fost foarte încîntat de ele.

― Tu şi Ben al tău. Ce dracu vrei cu mizerabilul ăsta de Pămîntean?

― E un Imigrant. Şi vreau informaţii. Tu-mi dai? Ţi-e atît de teamă că voi fi prinsă, încît nu mă laşi să vorbesc cu nici un fizician; doar tu, iar tu îmi eşti… Probabil, ăsta-i motivul.

― Eh, Selene, încercă el s-o calmeze, dar era prea iritat.

― Nu, de fapt nu-mi pasă de asta. Mi-ai spus că am această unică sarcină, şi am încercat să mă concentrez asupra ei, iar uneori cred că am reuşit, cu matematică sau fără. O pot vizualiza; ceea ce trebuie făcut, apoi îmi scapă. Dar la ce bun cînd, oricum, Pompa ne va distruge pe toţi?… Nu ţi-am spus că n-am încredere în schimbul de intensităţi al cîmpurilor?

― Te întreb încă o dată, făcu Neville. Eşti gata să-mi spui că Pompa ne va distruge? Nu „poate”, nu „probabil, ci „sigur”?

― Nu pot, clătină Selene furioasă din cap. E foarte la limită. Nu pot spune „sigur”. Dar un „probabil” n-ajunge în asemenea cazuri?

― Dumnezeule!

― Nu-ţi da ochii peste cap şi nu pufni. N-ai încercat niciodată problema. Ţi-am spus cum poate fi testată.

― Nu erai atît de îngrijorată pînă cînd n-ai început să-l asculţi pe Pămînteanul ăsta al tău.

― E un Imigrant. N-ai de gînd s-o testezi?

― Nu! Ţi-am spus că sugestiile tale erau inaplicabile. Nu ai un spirit practic, şi ceea ce-ţi pare ţie corect nu dă întotdeauna rezultate în lumea reală a instrumentelor, a nesiguranţei şi întîmplării.

― Aşa-zisa lume reală a laboratorului tău. Selene se înroşi la faţă şi stătea cu pumnii strînşi: Pierzi prea multă vreme încercînd să obţii un vid suficient de bun… Pe Lună există vid, sus la suprafaţă, şi temperaturi care, uneori, tind spre zero absolut. De ce nu încerci să experimentezi la suprafaţă?

― Ar fi inutil.

― De unde ştii? Nu vrei să încerci. Ben Denison a încercat. S-a chinuit să inventeze un sistem ce poate fi folosit la suprafaţă şi l-a instalat cînd s-a dus să inspecteze bateriile solare. A dorit să mergi cu el, dar tu n-ai vrut. Îţi aminteşti? Era ceva foarte simplu, pe care l-am înţeles pînă şi eu. L-a experimentat la temperatura din timpul zilei, apoi la cea din timpul nopţii şi asta i-a fost de ajuns să-l conducă spre o nouă direcţie de cercetare cu Pionizerul.