Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Şi apoi l-am sărutat şi eu, spuse gînditoare Selene.

― Da? mormăi Barron Neville. Ei, ţi-ai cam depăşit atribuţiile slujbei.

― Nu ştiu. N-a fost chiar aşa rău. De fapt, zîmbi ea, el era chiar simpatic. Îi era teamă să nu fie stîngaci, şi la început şi-a pus mîinile la spate, cred ca să nu mă strivească.

― Scuteşte-mă de amănunte.

― De ce, ce dracu îţi pasă ţie? explodă ea brusc. Tu eşti Domnul Platonic, nu?

― Vrei altfel? Acum?

― Nu trebuie aşa ceva ca să porunceşti.

― Pe cînd tu te distrezi. Cînd o să ne dai ceea ce avem nevoie?

― Cînd o să pot.

― Fără ca el să ştie?

― Îl interesează doar energia.

― Şi salvarea lumii, chicoti Neville. Şi să fie un erou. Şi s-o arate tuturor. Şi să te sărute pe tine.

― El le recunoaşte pe toate. Tu ce recunoşti?

― Nerăbdarea, rosti Neville furios. Multă nerăbdare.

― Mă bucur, spuse Denison, că s-a terminat ziua. Întinse braţul drept şi-l studie: Soarele Lunar e un lucru cu care nu pot şi nu vreau să mă obişnuiesc. În comparaţie cu el, pînă şi costumul ăsta mi se pare mai natural.

― Ce nu-ţi place la soare, Ben? întrebă Selene.

― Să nu-mi spui că ţie îţi place ceva la el!

― Nu, bineînţeles. Îl urăsc. Dar eu nu-l văd niciodată, pe cînd tu eşti un…. Tu eşti obişnuit cu soarele.

― Nu aşa cum e aici pe Lună. Aici străluceşte pe un cer negru. Amplifică strălucirea stelelor în loc s-o diminueze. E fierbinte, dur şi periculos. E un duşman şi cîtă vreme e pe cer mă face să simt că niciuna din încercările noastre de-a reduce intensitatea cîmpului nu va reuşi.

― Asta-i superstiţie, Ben, rosti Selene uşor exasperată. Soarele n-are nimic de-a face cu asta. Oricum, stăteam în umbra craterului şi era ca noaptea; stele şi totul…

― Nu tocmai. De cîte ori priveam spre nord, vedeam dunga aceea de lumină strălucind. Detestam să privesc într-acolo şi totuşi eram atras. De cîte ori mă uitam, simţeam ultravioletele aure izbindu-se de vizorul căştii.

― Asta-i imaginaţie. În primul rînd nu se poate vorbi de ultraviolete în lumina reflectată; în al doilea rînd costumul protejează împotriva radiaţiilor.

― Nu şi împotriva căldurii. Nu prea mult.

― Dar acum e noapte.

― Da, rosti Denison mulţumit, şi aşa îmi place.

Privi în jur. Pămîntul era, desigur, pe cer, în locul său obişnuit; o seceră lată, acum, atîrnînd înspre sud. Deasupra lui se zărea constelaţia Orion: un vînător ridicîndu-se din scaunul strălucitor al Pămîntului. Orizontul sclipea în lumina slabă a planetei.

― E minunat, rosti bărbatul şi continuă: Pionizer arată ceva? Selene, care privea tăcută cerul, păşi către labirintul de echipament şi instrumente, asamblat acolo, în umbra craterului, în ultimele trei alternări zi-noapte.

― Nu încă, spuse ea, totuşi cîteva ştiri bune. Intensitatea cîmpului se menţine cu puţin peste cincizeci.

― Nu-i suficient de joasă.

― Poate fi scăzută în continuare. Sunt sigură că toţi parametrii se potrivesc.

― Şi cîmpul magnetic?

― De el nu sunt prea convinsă.

― Dacă-l întărim, totul devine instabil.

― N-ar trebui. Ştiu că n-ar trebui.

― Selene, mă încred în intuiţia ta doar pînă la proba concretă. Realmente devine instabil. Doar am încercat.

― Ştiu, Ben. Dar nu chiar cu geometria asta. S-a păstrat Ia cincizeci şi doi extraordinar de mult timp. Bineînţeles, dacă începem, împreună, s-o menţinem ore întregi şi nu doar cîteva minute, am putea mări de zece ori cîmpul magnetic pentru o perioadă de cîteva minute, nu secunde… Să încercăm.

― Nu încă, făcu Denison.

Selene ezită, apoi păşi înapoi şi se întoarse:

― Încă n-a început să ţi se facă dor de Pămînt, Ben?

― Nu; curios, dar nu. Aş fi crezut că voi duce lipsa cerului albastru, a pămîntului înverzit, a apei curgînd… toate clişeele acelea specifice Pămîntului. Şi totuşi nu-i aşa; nici măcar nu le visez.

― Uneori, aşa se întîmplă, încuviinţă Selene. Mai sunt Imi care afirmă că nu duc dorul casei. Bineînţeles, reprezintă doar o minoritate, şi nimeni n-a reuşit încă să decidă ce anume au ei în comun. S-au emis mai multe ipoteze, începînd cu deficienţe emoţionale grave, lipsa capacităţii de-a simţi, şi pînă la excese emoţionale grave şi teama de-a admite dorul de casă, care ar putea duce la o prăbuşire psihică.

― În cazul meu cred că-i destul de simplu. Timp de peste douăzeci de ani, viaţa pe Pămînt n-a fost prea grozavă, în vreme ce aici lucrez într-un domeniu care îmi place. Mai e şi ajutorul tău… Ba mai mult, compania ta.

― Eşti foarte drăguţ, rosti gravă Selene, să pui egal între ajutor şi companie. Nu pare că ai avea nevoie de ajutor. Nu cumva te prefaci că-l cauţi de dragul companiei mele?

Denison rîse încet.

― Nu ştiu care răspuns te-ar flata mai mult.

― Încearcă adevărul.

― Adevărul nu-i prea uşor de determinat, cînd le apreciez pe ambele. Se întoarse către Pionizer.

― Intensitatea cîmpului rămîne constantă, Selene.

Vizorul femeii scînteia în lumina Pămîntului.

― Barron spune, rosti ea, că absenţa dorului de casă e normală şi e semnul unei minţi sănătoase. Deşi corpul omenesc era adaptat suprafeţei Pămîntului şi are nevoie de o adaptare la condiţiile Lunii, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre creierul omenesc. Creierul omului este atît de diferit, calitativ vorbesc, de toate celelalte creiere, încît poate fi considerat un nou fenomen. N-a avut timp să fie fixat de suprafaţa Pămîntului şi poate, fără alte acomodări, să se adapteze altor medii. Barron spune că viaţa în subteranele Lunii poate fi cea mai potrivită, deoarece nu-i altceva decît o variantă, la scară mai mare, a spaţiului închis din interiorul capului.

― Şi tu-l crezi? întrebă Denison amuzat.

― Cînd vorbeşte, Barron te poate convinge de orice.

― Cred că la fel de plauzibilă este ipoteza potrivit căreia confortul din subteranele Lunii e cauzat de dorinţa revenirii îm uterul matern. De fapt, adăugă el gînditor, considerînd temperatura şi presiunea permanent controlate, natura şi digerabilitatea hranei, aş putea emite o teorie interesantă potrivit căreia colonia lunară ― iartă-mă, Selene — oraşul lunar, este o reconstrucţie deliberată a mediului fetal.

― Nu cred că Barron ar fi de acord cu tine, nici pentru un minut.

― Sunt convins, făcu Denison. Privi secera Pămîntului, urmărind norii îndepărtaţi de pe margine. Rămase tăcut şi nu se mişcă, deşi Selene se întoarse la Pionizer.

Privea Pămîntul în cuibul său de stele, apoi îşi coborî ochii către orizontul serat unde, din cînd în cînd, i se părea că vede un norişor de praf, marcînd locul de impact al unui meteorit.

Cu o noapte în urmă, uşor alarmat, îi arătase Selenei un fenomen asemănător. Ea rămase netulburată.

― Pămîntul se mişcă uşor pe cer, îi explicase, datorită libraţiei Lunii şi, la răstimpuri, o rază de lumină pămîntească, întîlnind o ridicătură de teren, apare înapoia acesteia precum un norişor de praf. E ceva obişnuit. Nu-i dăm nici o atenţie.

― Dar uneori poate fi chiar un meteorit, spuse Denison. Meteoriţii nu lovesc niciodată?

― Cum să nu? Probabil ai şi fost lovit de cîteva ori pe cînd erai afară. Costumul te protejează.

― Nu mă refer la particulele de dimensiuni microscopice, ci la meteoriţi mari care realmente ar putea ridica praful. Meteoriţi care te-ar putea ucide…