Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Sunt sigură, răspunse femeia. Cred că ţi-am spus de vreo cinci ori. Neville nu părea c-o ascultă. Rosti pe un ton scăzut:

― Atunci nu contează că Gottstein era acolo? N-a încercat să oprească experimentul?

― Nu. Bineînţeles că nu.

― N-a lăsat să-i scape că va încerca să-şi exercite autoritatea…

― Barron, ce fel de autoritate poate el exercita? Va trimite Pămîntul o forţă poliţienească? În plus… oh, ştii şi tu că nu ne pot opri.

Neville se opri şi rămase nemişcat.

― Ei nu ştiu? Ei nu ştiu încă?

― Bineînţeles că nu. Ben privea stelele şi atunci a venit Gottstein. Aşa că am căutat trecerea de cîmp, am găsit-o şi aproape o obţinusem şi pe cealaltă. Instalaţia lui Ben…

― Nu mai spune „instalaţia lui”. N-a fost ideea ta?

― Eu am făcut doar nişte sugestii vagi, clătină Selene din cap. Detaliile au fost ale lui.

― Dar acum o poţi reproduce. De dragul Lunii, acum nu va trebui să ne ducem la Pămînteni după ea, nu?

― Cred că acum pot reproduce suficient din ea pentru ca oamenii noştri s-o completeze.

― Bun, atunci. Să-i dăm drumul.

― Nu încă. La dracu, Barron, nu încă.

― De ce nu încă?

― Ne trebuie şi energie.

― O avem.

― Nu destulă. Punctul de transfer e instabil; neplăcut de instabil.

― Asta se poate rezolva. Ai spus chiar tu.

― Am spus că cred că se poate rezolva.

― Îmi ajunge.

― Mai bine să-l lăsăm pe Ben să stabilească amănuntele şi să-l stabilizeze.

Urmă o tăcere. Chipul ascuţit al lui Neville se strîmbă încetişor:

― Crezi că eu n-o pot face? Aşa-i?

― Vrei să vii cu mine la suprafaţă ca să lucrăm? făcu Selene.

O altă tăcere, după care bărbatul rosti nesigur:

― Nu-ţi apreciez sarcasmul. Şi nu vreau să aştept prea mult.

― Eu nu pot comanda legilor naturii. Dar cred că nu va mai dura mult… Acum, dacă nu te superi, trebuie să mă culc. Mîine am turişti de condus.

O clipă, Neville păru gata să arate spre propriul său pat, cu un gest de ospitalitate, dar se opri înainte de-a începe, iar Selene nu făcu vreo dovadă de înţelegere sau anticipare. Încuviinţă obosită din cap şi plecă.

― Să fiu sincer, speram, rosti Gottstein zîmbind deasupra aşa-zisului desert ― o fiertură dulce şi lipicioasă — , să ne fi întîlnit mai des.

― Sunteţi amabil, replică Denison, că manifestaţi atîta interes faţă de munca mea. Dacă instabilitatea transferului poate fi corectată, cred într-adevăr că realizarea mea ― şi a domnişoarei Lindstrom ― va fi extrem de importantă.

― Vorbiţi prudent, ca un savant… Nu vă voi insulta oferindu-vă echivalentul lunar al unui lichior; e una din realizările pămîntene pe care nu îndrăznesc să le înlocuiesc. Îmi puteţi spune, într-un limbaj mai simplu, în ce constă importanţa acestei realizări?

― O să încerc. Să presupunem că luăm para-universul. Are o forţă nucleară tare mult mai puternică decît în universul nostru, aşa încît mase relativ mici de protoni din para-univers pot trece prin reacţia de fuziune care întreţine o stea. Mase echivalente cu ale stelelor noastre ar exploda violent în para-univers, care are mai multe stele decît noi, dar mult mai mici.

Să presupunem, acum, că ar exista o forţă nucleară tare mai redusă decît cea predominantă în universul nostru. În acest caz, mase uriaşe de protoni ar avea o tendinţă de fuzionare atît de mică încît pentru întreţinerea unei stele ar fi nevoie de o masă foarte mare de hidrogen. Un astfel de anti-para-univers, altfel zis unul opus para-universului, ar consta din stele mai puţine decît în universul nostru, însă cu mult mai mari. De fapt, dacă forţa nucleară tare ar fi suficient de mică, ar putea exista un univers care să fie alcătuit dintr-o singură stea care să cuprindă toată masa din acel univers. Ar fi o stea foarte densă, dar aproape non-reactivă şi poate că n-ar emite mai multă radiaţie decît soarele nostru.

― Mă înşel eu, rosti Goltstein, sau e chiar o situaţie asemănătoare celei din universul nostru, înainte de momentul big-bangului ― un corp imens, conţinînd toată masa universului?

― Exact, anti-para-universul pe care-l descriu constă din ceea ce unii numesc un ou cosmic sau, pe scurt, „cosmou”. Un univers-cosmou e ceea ce ne trebuie dacă dorim să căutăm un transfer unidirecţional. Para-universul pe care-l folosim acum cu steluţele lui, este practic spaţiul gol. Putem încerca şi iar încerca, fără să găsim nimic.

― Totuşi, para-oamenii ne-au găsit pe noi.

― Da, probabil urmărind cîmpurile magnetice. Există motive să credem că în para-univers nu există cîmpuri magnetice planetare importante, ceea ce ne lipseşte de avantajul pe care-l au ei. Pe de altă parte, căutînd în universul ― cosmou nu putem da greş. Cosmoul este, el însuşi, întregul univers şi oriunde vom încerca vom găsi materie.

― Şi cum încercaţi?

― Partea asta, ezită Denison, mi se pare mai dificil de explicat. Particulele ce mijlocesc forţele nucleare tari poartă numele de pioni. Intensitatea forţei depinde de masa pionilor şi această masă se poate schimba, în anumite condiţii. Fizicienii Lunari au realizat un aparat pe care l-au denumit Pionizer, care poate face tocmai aşa ceva. Odată ce masa pionului a scăzut, sau a crescut, el este, efectiv, parte a altui univers, devine o poartă, un punct de intersecţie. Dacă descreşte suficient poate deveni parte a unui univers ― cosmou şi asta dorim noi.

― Şi se poate absorbi materie din… din… universul ― cosmou?

― Asta-i uşor. Odată ce se formează poarta, influxul e spontan. Materia intră cu propriile ei legi şi e stabilă la intrare. Treptat, legile universului nostru sunt absorbite, forţa tare devine şi mai tare, materia fuzionează şi începe să elibereze energie.

― Dar dacă e super-densă, de ce nu se extinde ca un nor de fum?

― Şi atunci s-ar produce energie, dar depinde de cîmpul electromagnetic şi, în acest caz particular, forţa tare are prioritate, pentru că noi controlăm cîmpul electromagnetic. Mi-ar trebui cam mult să explic toate astea.

― Şi atunci globul luminos pe care l-am văzut la suprafaţă era material de fuziune din cosmou?

― Da, Comisare.

― Şi energia aceea poate fi îndreptată spre scopuri utile?

― Exact. Şi în orice cantitate. Ceea ce aţi zărit era sosirea în universul nostru a unor mase din cosmou de ordinul micro-micro-gramelor. Teoretic, nimic nu ne poate opri s-o aducem cu tonele.

― Înseamnă că ar putea fi folosită în locul Pompei de Electroni.

― Nu, clătină Denison din cap. Folosirea energiei cosmoului alternează, de asemenea, proprietăţile universului respectiv. Treptat, forţa tare devine tot mai puternică în universul ― cosmou, scăzînd în universul nostru pe măsură ce se transferă legile naturale. Asta înseamnă că cosmoul creşte lent viteza fuziunii şi se încălzeşte. În cele din urmă…

― În cele din urmă, rosti Gottstein, încrucişîndu-şi braţele pe piept şi îngustîndu-şi gînditor ochii, explodează într-un big-bang.

― Cam aşa bănuiesc.

― Credeţi că asta s-a întîmplat şi cu universul nostru acum zece miliarde de ani?

― Poate. Cosmogoniştii s-au întrebat de ce oul cosmic original a explodat într-un anumit moment şi nu în altul. O soluţie a fost imaginarea unui univers oscilant în care se forma oul cosmic şi apoi exploda imediat. Acest univers oscilant a fost însă eliminat ca posibilitate şi concluzia este că oul cosmic trebuie să existe o perioadă îndelungată de timp şi apoi să treacă printr-o criză de instabilitate datorată unor motive necunoscute.