Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Nu veţi pleca deoarece n-are nici un rost. De ce să trageţi toată Luna? Datorită masei ei, veţi avea nevoie de ani întregi pînă să ajungeţi la o acceleraţie convenabilă. Abia o să vă tîrîţi. Mai bine, construiţi rachete interstelare; nave lungi de kilometri, alimentate de energia cosmoului şi cu ecologii independente. Cu momentul pus în mişcare de cosmou, puteţi face minuni. Dacă pentru construcţia navelor veţi avea nevoie de vreo douăzeci de ani, ele vor putea accelera astfel încît, într-un an, să depăşească poziţia Lunii, chiar dacă Luna începe să accelereze azi. Navele îşi vor putea modifica traiectoria într-o fracţiune din timpul necesar Lunii.

― Şi pompele cosmou care nu sunt contrabalansate? Care va fi influenţa lor asupra universului?

― Energia cerută de o navă, sau de mai multe, va fi cu mult mai mică decît cea necesară unei planete şi va fi distribuită în zone întinse ale universului. Vor trece milioane de ani pînă să aibă loc vreo schimbare semnificativă. În plus, cîştigaţi manevrabilitate. Luna se va mişca atît de încet, încît, la fel de bine, ar putea fi abandonată.

― Nu ne grăbim să ajungem undeva, decît… cît mai departe de Pămînt, pufni dispreţuitor Neville.

― Vecinătatea Pămîntului prezintă unele avantaje, continuă Denison. Aveţi afluxul de Imigranţi. Există schimburi culturale. Aveţi o planetă cu peste două miliarde de locuitori cu puţin deasupra orizontului. Vreţi să renunţaţi la toate astea?

― Cu plăcere.

― Este adevărat pentru toţi cei de pe Lună? Sau numai pentru tine? Eşti oarecum ciudat, Neville. Nu vrei să ieşi la suprafaţă. Alţi Lunariţi o fac. Nu se dau în vînt după ea, dar o fac. Interiorul Lunii nu este pentru ei un pîntece, un uter, aşa cum e pentru tine. Nu e închisoarea lor, aşa cum e pentru tine. Există în tine o trăsătură nevropată ce lipseşte la majoritatea Lunariţilor, sau cel puţin e mult mai slabă. Dacă îndepărtezi Luna de Pămînt, o transformi într-o închisoare pentru toţi. Va deveni un corp ceresc ― închisoare din care nici un om ― nu numai tu ― nu va putea ieşi, nici măcar pentru a vedea pe cer o altă lume populată. Poate că asta doreşti.

― Vreau independenţă; o lume liberă şi neatinsă de exterior.

― Poţi construi nave, oricît de multe. Poţi zbura la viteze apropiate de cele ale luminii, odată ce transferi momentul cosmoului. Poţi explora întregul univers, în decursul vieţii. Nu ţi-ar place să mergi cu o asemenea navă?

― Nu, rosti Neville vădit dezgustat.

― Nu vrei? Sau nu poţi? Trebuie să iei Luna cu tine oriunde vei merge? De ce toţi ceilalţi trebuie să-ţi accepte nevoile tale?

― Pentru că aşa va fi, spuse Neville.

Tonul lui Denison rămase constant, deşi obrajii i se înroşiseră.

― Cine îţi dă dreptul să spui asta? În Luna City există mulţi locuitori care poate că nu gîndesc ca tine.

― Nu-i treaba ta.

― Ba este chiar treaba mea. Sunt un Imigrant care în curînd va solicita cetăţenia. Nu vreau ca pentru mine să hotărască cineva care nu poate ieşi la suprafaţă şi care vrea să-şi transforme propria închisoare într-o închisoare pentru toţi ceilalţi. Am părăsit Pămîntul pentru totdeauna, dar numai ca să ţin pe Lună, ca să rămîn la patru sute de milioane de kilometri de planeta ― mamă. Nu m-am decis să plec pe vecie şi la o distanţă necunoscută.

― Atunci, întoarce-te pe Pămînt, rosti Neville indiferent. Mai ai timp.

― Şi ceilalţi locuitori ai Lunii? Ceilalţi Imigranţi?

― Decizia e luată.

― Nu e luată… Selene!

Selene intră, cu chipul solemn şi cu ochii puţin sfidători. Neville îşi schimbă poziţia picioarelor. Amîndoi pantofii coborîră pe podea.

― De cîtă vreme aşteptai alături, Selene? întrebă Neville.

― Dinainte de a sosi tu, Barron, răspunse femeia.

Neville privi de la Selene la Denison şi înapoi:

― Voi doi…, începu el mişcînd degetul de la unul la celălalt.

― Nu ştiu ce înţelegi prin „voi doi”, spuse Selene, dar Ben a descoperit de mai multă vreme problema cu momentul.

― N-a fost vina Selenei, interveni Denison. Comisarul a zărit ceva zburînd într-un moment cînd nimeni n-ar fi putut şti că el observa totul. Am crezut că poate Selene testase ceva la care eu nu mă gîndisem şi în cele din urmă am ajuns şi la transferul de moment. După aceea…

― Bine, atunci ştii, făcu Neville. N-are nici o importanţă.

― Ba are, Barron, rosti Selene. Am discutat despre aia cu Ben. Mi-am dat sema că nu trebuie întotdeauna să accept ceea ce spui tu. Poate că nu voi putea merge niciodată pe Pămînt. Poate că nici nu vreau. Dar mi-am dat seama că-mi place acolo, pe cer, unde-l pot vedea dacă doresc. Nu vreau un cer gol. Apoi, am vorbit cu ceilalţi din Grup. Nu toţi doresc să plece. Majoritatea ar dori să construiască nave şi să-i lase să plece pe cei care vor, dar cei care vor să rămînă să poată rămîne.

― Ai discutat despre asta? gîfîi Neville. Cine ţi-a dat dreptul să…

― Eu mi-am luat dreptul ăsta, Barron. Oricum, nu mai contează. Voturile împotrivă vor fi majoritare.

― Datorită… Neville se ridică în două picioare şi se îndreptă ameninţător spre Denison.

― Vă rog calmaţi-vă, Dr. Neville, interveni Comisarul. Puteţi fi de pe Lună, dar nu cred că ne ţineţi piept la amîndoi.

― Ba la toţi trei, făcu Selene, iar eu sunt tot de pe Lună. Eu am făcut-o, Barron; nu ei.

― Uite, Neville…, începu Denison. Din partea Pămîntului, Luna n-are decît să plece. Pămîntul îşi poate construi propriile staţii spaţiale. Cetăţenilor din Luna City le pasă însă. Selenei îi pasă, mie îmi pasă şi tuturor celorlalţi. Nu ţi se opreşte accesul în spaţiu, către libertate şi evadare. În cel mult douăzeci de ani, toţi cei care vor să plece o vor face, inclusiv tu, dacă îţi vei putea părăsi cripta în care te-ai închis. Iar cei care doresc să rămînă, vor rămîne.

Încet, Neville se aşeză la loc. Pe chip i se citea înfrîngerea.

În apartamentul Selenei, Pămîntul apărea acum în toate ferestrele.

― Ştii, Ben, votul a fost împotriva lui, rosti ea. Într-o majoritate covîrşitoare.

― Totuşi, mă îndoiesc că va renunţa. Dacă în timpul construirii staţiilor vor fi fricţiuni cu Pămîntul, opinia publică de pe Lună s-ar putea să revină asupra hotărîrii.

― Nu trebuie să existe fricţiuni.

― Nu, nu trebuie. Oricum, în istorie nu există finaluri fericite, ci numai momente de criză care sunt depăşite. Cred că pe aceasta am depăşit-o şi ne vom preocupa de celelalte atunci cînd vor apare. Însă, odată ce navele vor fi construite, cu siguranţă că tensiunea va slăbi considerabil.

― Sunt sigură că vom trăi să vedem toate astea.

― Tu vei trăi, Selene.

― Şi tu, Ben. Nu mai dramatiza atîta. Ai numai patruzeci şi opt de ani.

― Vei pleca şi tu pe o navă, Selene?

― Nu. O să fiu prea bătrînă şi nu vreau să pierd Pămîntul de pe cer. Fiul meu s-ar putea să meargă… Ben!

― Da, Selene.

― Am făcut cerere pentru un al doilea copil. Mi-a fost acceptată. Ai vrea să contribui?

Denison îşi ridică ochii şi o fixă. Ea nu-şi feri privirea.

― Însămînţare artificială? întrebă el.

― Desigur… Combinaţia de gene ar fi interesantă.

Bărbatul coborî privirea.

― Aş fi încîntat, Selene.

― E chestie de bun simţ, Ben, se apără ea. Este important să existe combinaţii genetice bune. Nu-i nimic rău într-o inginerie genetică naturală.