Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

— Dar aşa cum aţi fost odată copii neajutoraţi pentru roboţi, tot aşa aţi devenit acum vlăstare ale conştiinţei de grup, remarcă Trevize. Nu v-aţi pierdut şi acum din umanitate, cum s-a întâmplat pe vremea roboţilor?

— Nu-i acelaşi lucru, Trev. Ceea ce facem acum reprezintă propria noastră opţiune. Asta contează. Nimeni nu ne-o impune, ba dimpotrivă, ea creşte din noi înşine. Şi ne deosebim şi din alt punct de vedere. Suntem unici in Galaxie. Nici o lume nu seamănă cu Gaia.

— Şi cum de sunteţi aşa de siguri?

— Dacă n-ar fi aşa, am şti. Am detecta o conştiinţă planetară ca a noastră chiar şi la celălalt capăt al Galaxiei. Putem identifica începuturile unei asemenea conştiinţe la cea de-a Doua Fundaţie, de exemplu, iar ea nu exista până acum două secole.

— Pe vremea Catârului?

— Da. Catârul a plecat dintre noi. Era o personalitate aberantă şi ne-a părăsit. În naivitatea noastră, am crezut că un asemenea lucru nu se putea întâmpla, aşa că n-am acţionat la vreme pentru a-l opri. Apoi, când ne-am îndreptat atenţia către Lumile Exterioare, am devenit conştienţi de existenţa a ceea ce voi numiţi a Doua Fundaţie şi l-am lăsat pe Catâr în seama ei.

Trevize rămase cu privirea fixată în gol câteva momente, apoi murmură:

— Cărţile de istorie nu mai valorează nimic. (Clătină din cap şi se adresă lui Dom cu voce tare:) A fost o dovadă de laşitate din partea Gaiei, nu crezi? Nu v-aţi asumat responsabilitatea.

— Ai dreptate. Dar de-ndată ce ne-am îndreptat ochii spre Galaxie, am constatat că până atunci fuseserăm orbi, astfel că tragedia provocată de Catâr s-a dovedit salvatoare pentru noi. Numai aşa am identificat criza care sigur se va abate asupra noastră.

— Ce fel de criză?

— Una care ne ameninţă cu distrugerea.

— Nu pot crede. Aţi rezistat Imperiului. Catârului şi Sayshellului. Aveţi o conştiinţă de grup care poate atrage o navă de la o depărtare de milioane de kilometri. Cum să vă temeţi? Uită-te la Bliss. Ea nu pare tulburată deloc. Ea nu crede că va avea loc o criză.

Bliss îşi aşezase un picior pe braţul scaunului şi-şi mişcă degetele spre el:

— Ba sunt şi eu îngrijorată, Trev. Tu vei rezolva criza.

Trevize nu se putu stăpâni.

— Eu?

— Gaia te-a adus aici printr-o mie de manevre, îi spuse Dom. Tu trebuie să înfrunţi criza noastră.

Trevize holbă ochii la Dom şi expresia de stupefacţie de pe chipul lui se transformă în revoltă şi furie:

— Eu? Pentru numele Spaţiului, de ce tocmai eu? N-am nimic de-a face cu criza asta.

— Cu toate acestea, spuse Dom cu o voce calmă şi aproape hipnotică, tu vei fi acela, Trev. Doar tu. Din tot spaţiul, numai tu.

STOR GENDlBAL se îndrepta spre Gaia la fel de bănuitor şi de precaut ca şi Trevize, iar acum, când steaua planetei se vedea ca un disc şi nu maj putea fi privită decât prin filtre puternice, avu prilejul să apreciem situaţia.

Sura Novi stătea alături, ridicând din când în când ochii temători spre el.

— Stăpâne?! rosti ea încet.

— Ce s-a întâmplat, Novi? întrebă el pe jumătate absent.

— Eşti nefericit?

O privi scurt:

— Nu. Îngrijorat. Îţi aminteşti cuvântul acesta? Încerc să decid dacă e cazul să mă grăbesc sau să mai aştept o vreme. Să fiu foarte curajos, Novi?

— Eu cred că eşti curajos în toate ocaziile, Stăpâne.

— Curajul în toate ocaziile e vecin cu nesăbuinţa.

— Cum ar putea să fie nesăbuit un învăţat? spuse Novi zâmbind. Acela e un soare, nu-i aşa, Stăpâne? întrebă ea arătând spre ecran.

Gendibal dădu afirmativ din cap.

După o scurtă ezitare, Novi întrebă din nou:

— E soarele care luminează Trantorul? Soarele hamish?

— Nu, Novi. E un soare total diferit. Există mulţi sori, miliarde.

— Aha! Asta ştiam şi eu cu mintea mea, dar nu-mi venea să cred. Stăpâne, cum îţi explici că se poate întâmpla să ştii ceva şi totuşi să nu crezi?

Pe chipul lui Gendibal apăru un zâmbet fugar:

— În mintea ta, Novi,… începu el şi de îndată ce spuse aceste vorbe îi pătrunse aproape mecanic în minte. (O mângâie uşor, aşa cum făcuse întotdeauna când se afla acolo, doar o atingere delicată a prelungirilor nervoase, pentru a o menţine calmă şi senină, şi ar fi ieşit imediat dacă atenţia nu i-ar fi fost atrasă de ceva.)

Ceea ce simţi nu putea fi redat exact nici măcar în termeni mentali, dar metaforic spus, creierul lui Novi strălucea slab. Abia perceptibil, dar strălucea.

Această licărire nu ar fi apărut decât dacă exista un câmp mental impus din afară — un câmp de o intensitate atât de scăzută încât mintea lui Gendibal, foarte fină şi bine antrenată pentru a recepta orice semnal, abia îl detecta pe acesta, cu toate că structura mentală a lui Novi era absolut netedă.

O întrebă pe neaşteptate:

— Novi, cum te simţi?

Ea deschise larg ochii:

— Mă simt bine, Stăpâne.

— Nu eşti ameţită, confuză? Închide ochii şi rămâi nemişcată până îţi voi spune: “Acum!”

Ascultătoare, ea închise ochii. Cu mare precauţie, Gendibal îndepărtă din mintea ei toate senzaţiile de provenienţă străină, îi potoli gândurile, îi linişti emoţiile, atinse, mângâie… Nu lăsă nimic în afară de strălucirea aceea atât de slabă, încât cu greu se putea convinge pe sine că exista.

— Acum! spuse el şi Novi deschise ochii. Cum te simţi?

— Foarte calmă, Stăpâne. Odihnită.

Influenţa externă era prea slabă pentru a avea vreun efect asupra ei.

Se întoarse la computerul care-i dădea de furcă. Trebuia să admită că nu reuşea să devină una cu el. Asta se datora probabil faptului că se obişnuise să-şi folosească mintea în mod direct, iar acum nu era în stare să lucreze printr-un intermediar. Dar căuta o navă, nu o minte, şi cercetările preliminare nu puteau fi realizate eficient decât cu ajutorul computerului.

Şi la depărtare de jumătate de milion de kilometri descoperi tipul de navă pe care-l bănuia. Era foarte asemănătoare cu a lui, dar mult mai mare şi mai perfecţionată.

De îndată ce-o detecta cu ajutorul computerului, Gendibal îngădui minţii lui să preia sarcina. Îşi proiectă gândurile în exterior, ca pe un fascicul îngust, cu ajutorul căruia pipăi (cam acesta era echivalentul mental al acţiunii lui) nava pe dinăuntru şi ne dinafară.

Apoi îşi lansă gândurile spre planeta Gaia, până la câteva milioane de kilometri şi, şi le retrase. Nici una dintre aceste încercări nu era suficientă ca să-i confirme fără nici o umbră de îndoială sursa câmpului mental.

— Novi, aş vrea să stai lângă mine pentru a mai încerca ceva.

— Stăpâne, suntem în primejdie?

— Pe tine nu trebuie să te preocupe nimic altceva acum, Novi. Mă voi îngriji eu să rămâi teafară şi nevătămată.

— Stăpâne, pe mine nu mă preocupă siguranţa mea. Dacă suntem în pericol, aş vrea să te pot ajuta.

Gendibal se înmuie:

— Novi, m-ai ajutat deja. Datorită ţie am devenit conştient de ceva foarte important. Fără tine aş fi orbecăit şi aş fi nimerit într-o încurcătură din care n-aş fi reuşit să ies decât cu mari sforţări.

— Stăpâne, am făcut asta cu mintea mea, aşa cum mi-ai explicat mai demult? întrebă Novi cutremurată.

— Exact, Novi. Nici un instrument nu s-ar fi dovedit atât de sensibil. Şi nici mintea mea nu mă putea sluji, pentru că e prea complexă.