Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

Pelorat reluă ideca:

— Dar n-ai putea, de asemenea, să susţii că s-a descoperit o Realitate în care Pământul infera la fel ca în alte porţiuni, dar special înzestrat într-un anume mod pentru a dezvolta inteligenţă? De fapt, putem merge chiar mai departe, şi vom spune că s-a găsit o Realitate în care întreaga Galaxie era diferită de alte porţiuni, în sensul că ea se afla într-o asemenea etapă de dezvoltare, încât numai Pământul putea produce inteligenţă.

— Se poate argumenta şi aşa, nu se lăsă Trevize mai prejos, dar presupun că versiunea mea este mai inteligibilă.

— Asta-i o părere pur subiectivă, desigur, începu Pelorat înfocat, dar Dom îi potoli.

— Aţi început să despicaţi firul în patru. Haideţi să nu stricăm această seară plăcută şi tihnită cu astfel de controverse.

Pelorat se strădui să se calmeze. În cele din urmă zâmbi şi încuviinţă:

— Cum spui tu. Dom.

După ce aruncase ocheade înspre Bliss, care stătea cu mâinile pe genunchi, într-o atitudine ironic pudică, interveni:

— Şi cum a apărut această lume, Dom? Mă refer la Gaia şi la conştiinţa ei de grup.

Dom îşi lăsă capul uşor pe spate şi începu să râdă pe un ton piţigăiat. Apoi spuse:

— Iarăşi poveşti? Uneori, când citesc documentele pe care le avem despre istoria umană, mă gândesc la asta. Indiferent cât de atent ar fi păstrate, fişate şi computerizate, documentele devin neclare o dată cu trecerea timpului. Poveştile se dezvoltă prin sedimentare. Ele se adună precum… praful. Cu cât e mai îndepărtată perioada de timp, cu atât e mai prăfuită istoria, până când ea degenerează în poveste.

— Dom, noi, istoricii, cunoaştem îndeaproape fenomenul. Există o anumită preferinţă pentru poveşti. În urmă cu circa cincisprezece secole, Liebel Gennerat a afirmat: “Falsul dramatism compensează abundenţa de elemente plicticoase.” Acum afirmaţia asta se numeşte Legea lui Gennerat.

— Adevărat? făcu Dom. Şi eu care credeam că-i un comentariu cinic din partea mea. Ei bine. Legea lui Gennerat conferă farmec şi imprecizie istoriei noastre trecute. Ştii ce-i acela un robot?

— Am aflat pe Sayshell, răspunse sec Trevize.

— Aţi văzut vreunul?

— Nu, am fost întrebaţi şi dac-am spus că n-am văzut, ni s-a explicat.

— Înţeleg. Umanitatea a trăit demult cu roboţi, dar asta n-a dat rezultate bune.

— Aşa am auzit şi noi.

— Roboţii erau îndoctrinaţi să respecte cele trei Legi ale fepboticii, a căror origine se pierde în negura istoriei. Există mai multe versiuni ale celor Trei Legi. Cea mai cunoscută dintre ele sună cam aşa: “1) Un robot nu are voie să facă vreun rău unei fiinţe umane sau, prin inacţiune, să permită ca o fiinţă umană să sufere vătămări; 2) Un robot trebuie să execute ordinele primite de la o fiinţă umană numai în măsura în care aceste ordine nu contravin Primei Legi; 3) Un robot trebuie să-şi protejeze propria existenţă atâta vreme cât această protecţie nu contravine Primei sau celei de-a Doua Legi.” Pe măsură ce au devenit tot mai inteligenţi şi mai diversificaţi, roboţii au început să interpreteze aceste Legi din ce în ce mai larg şi mai divers, în special atotputernica Primă Lege, şi şi-au asumat într-o măsură din ce în ce mai mare rolul de protectori ai umanităţii. Protecţia aceasta răpea oamenilor libertatea şi iniţiativa, şi situaţia devenise de nesuportat. Roboţii erau cu totul paşnici. Munca desfăşurată de ei era tipic umană şi menită a aduce foloase tuturor, ceea ce i-a făcut cu atât mai nesuferiţi. Orice perfecţionare adusă roboţilor înrăutăţea starea de lucruri. Se creaseră roboţi cu capacitate telepatică, dar asta însemna că până şi gândirea umană putea fi controlată, astfel încât comportamentul uman devenise tot mai dependent de supravegherea roboţilor. Mai trebuie spus că exista tendinţa ca roboţii să semene cu oamenii, dar prin comportament tot roboţi rămâneau, iar forma lor humanoidă îi făcea cu atât mai respingători. Prin urmare, bineînţeles că trebuia să se pună capăt acestei situaţii.

— De ce “bineînţeles”? întrebă Pelorat, care ascultase foarte atent.

— Pentru că logica trebuie urmată până la concluzia finală, oricât de amară ar fi ea, îl lămuri Dom. În mod inexorabil, roboţii au ajuns atât de perfecţionaţi, încât au căpătat calităţi aproape umane care le-au permis să aprecieze de ce fiinţele umane trebuiau, spre binele lor, să respingă ideea de a fi lipsite de tot ce era uman. În cele din urmă, roboţii au fost obligaţi să ajungă la concluzia că umanitatea ar fi mai fericită dacă şi-ar purta singură de grijă, chiar dacă ar mai apare cazuri de ineficientă sau neglijenţă. În concluzie, se spune că roboţii au creat Eternitatea, nimeni nu ştie cum, şi au devenit Eterni: Ei au descoperit Realitatea în care considerau că fiinţele umane puteau trăi în siguranţă maximă, dar singure în Galaxie. Apoi, după ce-au făcut tot ce-au putut pentru a ne apăra, respectând astfel cu stricteţe Prima Lege, roboţii au hotărât să dispară din viata oamenilor şi de atunci am rămas numai noi, fiinţele umane, pentru a progresa singure, cum ne vom pricepe mai bine.

Dom tăcu. Îşi mută privirea de la Trevize la Pelorat, apoi întrebă:

— Ei, credeţi povestea asta?

Trevize dădu din cap ca să-şi limpezească gândurile:

— Nu. Nici un document istoric nu menţionează aşa ceva. În orice caz, eu n-am auzit o asemenea poveste. Dar, tu, Janov?

— Există mituri similare în unele aspecte, răspunse Pelorat.

— Janov, sunt mituri care s-ar asemăna cu orice am însăila noi, dacă dăm dovadă de inventivitate. Eu vorbesc despre istorie, despre documente în care să putem avea încredere.

— A. În sensul ăsta nu există documente, din câte cunosc eu.

— Nu-i de mirare, constată Dom. Înainte de retragerea roboţilor, multe grupuri mari de oameni au plecat pentru a coloniza lumi din adâncul spaţiului, unde nu existau roboţi, dorind să trăiască liberi şi neîngrădiţi. Proveneau în special de pe Pământul suprapopulat, unde rezistenţa faţă de dezvoltarea roboţilor îşi avea o istorie îndelungată. Noile lumi pe care se stabiliseră porneau aproape de la zero şi oamenii nici măcar nu voiau să-şi mai amintească de amarele suferinţe pe care le înduraseră sub oblăduirea maternă a roboţilor . N-au ţinut documente şi curând au uitat.

— E cu totul improbabil, spuse Trevize.

Pelorat se întoarse spre el:

— Nu, Golan. Nu-i deloc improbabil. Societăţile îşi urmează propria lor istorie şi au tendinţa de a şterge cu totul începuturile lipsite de măreţie, fie uitându-le, fie apelând la tot felul de ficţiuni salvatoare. Guvernul imperial a încercat să distrugă cunoştinţele despre trecutul pre-Imperial pentru a întări aura mistică a domniei eterne. De asemenea, nu există aproape nici o mărturie despre vremurile de dinaintea zborurilor hiperspaţiale şi ştii bine că însăşi existenţa Pământului a rămas necunoscută pentru majoritatea oamenilor care trăiesc în prezent.

— Nu le poţi împăca pe toate, Janov, îl corectă Trevize. Dacă Galaxia a uitat de roboţi, cum explici că Gaia încă-şi aminteşte?

Bliss interveni cu un hohot cristalin de râs:

— Noi suntem altfel.

— Da? În ce fel?

Dom încercă să calmeze spiritele:

— Bliss, lasă asta în seama mea. Noi suntem diferiţi, domnilor de pe Terminus. Dintre toate grupurile de refugiaţi care şi-au căutat scăparea de sub tirania roboţilor, cei care au ajuns pe Gaia (urmând altor grupuri care au ajuns pe Sayshell), am fost singurii care am învăţat de la roboţi arta telepatiei. E o artă, să ştiţi, care aparţine în mod firesc minţii umane, dar ea trebuie dezvoltată, şi acest lucru pretinde subtilitate şi înlăturarea unorobstacole. Sunt necesare multe generaţii pentru ca ea să ajungă la un potenţial deplin, dar după aceea se dezvoltă de la sine. Posedăm arta asta de peste douăzeci de mii de ani şi perceperea Gaiei ne arată că n-am atins capacitatea maximă nici măcar acum. Dezvoltarea pe care-a căpătat-o telepatia ne-a făcut să înţelegem conştiinţa de grup, la început a fiinţelor umane, apoi a animalelor, a plantelor şi, în cele din urmă, acum câteva secole, a structurii neînsufleţite a planetei. Noi nu i-am uitat pe roboţi pentru că de la ei am învăţat telepatia. Noi i-am considerat profesori, iar nu mame excesiv de iubitoare. Am apreciat că ei ne-au făcut sensibili la unele lucruri pe care acum n-am mai vrea să le pierdem. Ne amintim de ei cu recunoştinţă.