Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

Bliss îşi arcui trupul şi nu se lăsă mai prejos:

— Nu sunt chiar mică şi dacă-ţi închipui că se aeriseşte dacă o las în pace, atunci aşa o sa fac.

— Bine, şi-acum ne duci la omul căruia îi spuneţi Gaia?

Bliss părea amuzată:

— Trev, nu ştiu dacă o să mă crezi. Eu sunt Gaia.

Trevize înmărmuri. Auzise de nenumărate ori fraza: “a-şi aduna minţile” folosită metaforic, însă abia acum simţi pe propria-i piele adevărul pe care-l exprima ea. Reuşi să îngaime:

— Tu?

— Da. Şi pământul. Şi pomii aceia. Şi iepurele acela, ascuns între ierburi. Şi bărbatul pe care-l vezi umblând prin livadă. Întreaga planetă şi tot ce vieţuieşte pe ea înseamnă Gaia. Suntem indivizi — organisme separate — dar cu toţii împărtăşim o conştiinţă comună. Planeta are o parte infimă din această conştiinţă, diferitele forme de viaţă îşi au şi ele partea lor mai mare sau mai mică, iar fiinţele umane, cea mai mare parte.

— Trevize, cred că vrea să spună că Gaia e un fel de conştiinţă de grup, explică Pelorat.

Trevize aprobă dând din cap:

— Asta am înţeles şi eu. Bliss, în cazul acesta, cine conduce lumea?

— Se conduce singură. Copacii aceia cresc în şiruri drepte şi ordonate din propria lor voinţă. Se înmulţesc doar în măsura în care e nevoie pentru a-i înlocui pe cei care mor. Fiinţele umane recoltează merele de care au nevoie; celelalte animale, inclusiv insectele, consumă partea ce li se cuvine, dar nimic mai mult.

— Şi zici că insectele ştiu ce li se cuvine? întrebă ironic Trevize.

— Într-un fel, da. Plouă când trebuie şi uneori plouă torenţial când este necesar, şi uneori se-ntâmplă şi câte-o perioadă de secetă pentru că şi asta este necesară.

— Şi ploaia ştie şi ea când să cadă?

— Da, răspunse Bliss cu seriozitate. Nu se-ntâmplă la fel şi-n organismul tău? Celulele ştiu ce să facă. Ştiu când să producă anumite substanţe şi când să inhibe acest proces, iar când produc respectiva substanţă, ele ştiu ce cantităţi sunt necesare, şi nu secretă nici mai mult, nici mai puţin. Fiecare dintre celule este, într-o anumită măsură, o uzină chimică independentă, dar toate îşi extrag materia primă dintr-o sursă comună, adusă de un sistem de transport ce le aparţine deopotrivă şi toate îşi elimină reziduurile într-o serie de canale comune. Toate acestea contribuie la formarea unei conştiinţe de grup.

Entuziasmat, Pelorat exclamă:

— Extraordinar. Vrei să spui că planeta e un superorganism şi că tu eşti o celulă a lui.

— Am încercat o analogie, n-am spus că totul merge până la identificare. Suntem analogii celulelor, dar nu ne identificăm cu ele, înţelegi?

— Păi, în ce fel nu sunteţi celule? încercă Trevize s-o încurce.

— Şi noi înşine suntem construiţi din celule şi avem o conştiinţă de grup, dacă vorbim din punctul acesta de vedere. Această conştiinţă a organismului individual, a unei fiinţe, umane, în cazul meu…

— Cu un organism după care mor bărbaţii…

— Exact. Conştiinţa mea e mult mai avansată decât cea a unei celule individuale. Faptul că noi, la rândul nostru, suntem o părticică dintr-o conştiinţă de grup mai cuprinzătoare, situată la un nivel superior, nu ne reduce la nivelul celulelor. Eu rămân o fiinţă umană — dar deasupra noastră se află o conştiinţă de grup pe care n-o pot cuprinde, aşa cum o celulă din structura muşchiului biceps nu poate cuprinde conştiinţa mea de sine.

— Cineva a ordonat sechestrarea navei noastre. Cine? întrebă Trevize.

— În nici un caz cineva anume. Gaia a ordonat. Noi toţi am vrut asta.

— Şi copacii şi pământul, Bliss?

— Au avut o contribuţie foarte mică, dar sigură. Ascultă, dacă un muzician ar scrie o simfonie, întrebi care celulă din corpul lui a ordonat compoziţia şi care celulă a supravegheat arhitectura ei?

— Şi, după câte înţeleg, gândirea comună, ca să zicem aşa, a conştiinţei de grup este mult mai puternică decât gândirea unui individ, spuse Pelorat, aşa cum un muşchi e mai puternic decât o celulă individuală din acel muşchi. Prin urmare, Gaia a capturat nava noastră de la distanţă, controlând computerul, chiar dacă individual, nici o minte de pe planetă n-ar fi putut s-o facă.

— Ai înţeles perfect, Pel, îl încuraja Bliss.

— Tot aşa am priceput şi eu, zise Trevize. Nu-i chiar aşa de complicat. Dar ce vreţi de la noi? N-am venit cu intenţii duşmănoase. Voiam să aflăm anumite lucruri. De ce ne-aţi capturat?

— Ca să discutăm cu voi?

— Puteam să rămânem pe nava noastră dacă doreaţi numai atât.

— Nu cu mine veţi vorbi, spuse Bliss cu gravitate.

— Dar nu faci parte din conştiinţa de grup?

— Da, dar nu pot zbura ca pasărea, bâzâi ca o insectă sau creşte înaită ca un copac. Fac ceea ce mă pricep şi nu trebuie să vă informez eu, deşi mi s-ar putea încredinţa informaţiile care vă interesează.

— Cine-a hotărât asta?

— Noi toţi.

— Şi cine ne va spune ceea ce dorim să ştim?

— Dom.

— Cine-i Dom?

— Numele lui complet este Endomandiovizamarondayaso şi aşa mai departe, spuse Bliss. Fiecare i se adresează folosind silaba pe care-o consideră potrivită, dar îl ştiu ca Dom, şi cred c-ar fi bine să-i spuneţi la fel. Probabil că aparţine Gaiei mai mult decât oricare altul dintre noi şi locuieşte pe insula asta. El a cerut să vă vadă şi i s-a aprobat.

— Cine a aprobat? întrebă Trevize, dar găsi răspunsul aproape imediat: A. da, ştiu cum; voi toţi.

Bliss îl aprobă.

— Şi când îl vom întâlni pe Dom? se interesă Pelorat.

— Imediat. Dacă mă urmaţi, o să vă duc la el chiar acum, Pel. Şi tu eşti aşteptat, Trev.

— Şi după aceea vei pleca? întrebă Pelorat.

— Vrei să rămân, Pel?

— Ca să fiu sincer, da.

— Aşa se întâmplă mereu, spuse Bliss, păşind înaintea lor pe un drum bine pietruit care ocolea livada. Cât ai zice peşte le şi cad cu tronc bărbaţilor. Chiar şi cei vârstnici se lasă cuprinşi de ardoare tinerească.

Pelorat izbucni în râs:

— Ardoarea tinerească s-a cam stins, Bliss, dar cred că s-ar aprinde din nou, şi n-ar fi numai din pricina ta.

— Nu te nelinişti, ea încă există. Pot să fac minuni, îi spuse Bliss.

— Trevize întrebă nerăbdător:

— După ce ajungem unde trebuie, cât vom avea de aşteptat până vine acest Dom?

— El vă aşteaptă pe voi. De altfel, Dom-prin-Gaia a trudit ani de zile ca să vă aducă aici.

Trevize rămase cu un picior în aer, uitând să mai păşească, şi privi pe furiş spre Pelorat care-i spuse pe muteşte: Ai avut dreptate.

Fără a privi spre ei, Bliss rosti calm:

— Trev, ştiu că ai bănuit că Eu/noi/Gaia ne interesăm de voi,

— Eu/noi/Gaia? îngână Pelorat cu jumătate de gură.

Ea se întoarse spre el şi-i zâmbi:

— Avem alături de diferite pronume pentru a exprima nuanţele de individualitate existente pe Gaia. Vi le-aş putea explica dar, până una-alta, deşi “Eu/noi/Gaia” pare cam stângaci, sugerează destul de exact ce vreau să comunic. Hai, ce-ai rămas aşa, Trev? Dom ne aşteaptă şi n-aş vrea să te fac să mergi împotriva voinţei tale. Îţi dă un sentiment neplăcut dacă nu eşti obşnuit cu aşa ceva.

Trevize porni. Privirea pe care i-o aruncă lui Bliss trăda o adâncă neîncredere.

Bătrânul Dom recită cele două sute cincizeci şi trei de silabe ale numelui său într-o frazare muzicală curgătoare şi unduitoare.