Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

Enervat, Trevize nu se mai putu stăpâni:

— Pentru numele Spaţiului, Janov! Pute!

Pelorat se uită mirat şi mirosi containerul.

— Mie nu-mi miroase urât, Golan.

Trevize clătină din cap:

— Nu mă lua în serios. Sunt nervos. Dar măcar foloseşte o furculiţă. O să-ţi miroasă degetele toată ziua.

Pelorat îşi privi uimit degetele:

— Scuze! Nici n-am băgat de seamă. Mă gândeam la altceva.

Trevize îl întrebă sarcastic:

— Te gândeai probabil în ce categorie să încadrezi creaturile non-umane care se apropie de noi? (Se simţea umilit pentru că Pelorat se dovedea mai calm decât el.) El, un veteran al Flotei (deşi nu participase la nici o bătălie) se temea, în timp ce Pelorat, un simplu istoric, părea netulburat.

— Ar fi imposibil de imaginat cum ar evolua formele de viaţă în condiţii diferite de cele ale Pământului. Deşi destul de mari, diferenţele n-ar putea fi infinite. Cu toate astea, presimt că fiinţele astea nu se vor manifesta extrem de violent şi că vom beneficia de un tratament civilizat. Dacă era altfel, ne ucideau de mult.

— Bine că măcar tu ţi-ai păstrat cumpătul, prietene. Eu sunt neliniştit şi nervos de parcă aş vrea să ies din starea de tranchilizare pe care ne-au indus-o. Simt că nu pot sta locului. De ce nu mai ajunge odată nava aia blestemată?

— M-am învăţat să fiu pasiv, Golan. Mi-am petrecut jumătate din viaţă aplecat asupra documentelor, aşteptând mereu altele şi altele. Tu eşti un om de acţiune şi suferi când nu te poţi mişca.

Trevize se simţi mai uşurat şi mormăi:

— Pelorat, nu ţi-am apreciat bunul simţ la adevărata lui valoare.

— Te înşeli, răspunse Pelorat placid, dar până şi un profesor, cu capul în nori ajunge uneori să înţeleagă rostul vieţii.

— Şi până şi un politician abil se poate înşela.

— N-am afirmat aşa ceva. Golan.

— Nu, dar o spuneu. Aşa că lasă-mă să fac ceva. Măcar să observ. Văzută mai de-aproape, nava asta pare primitivă.

— Pare?

— Dacă e produsul unor minţi şi braţe non-umane, ceea ce nouă ne pare primitiv ar putea fi de fapt doar non-uman.

— Crezi c-ar putea fi un artefact non-uman? întrebă Pelorat roşind uşor,

— Nu-mi dau seama. Bănuiesc că oricât de mult ar diferi de la cultură la alta, artefactele nu-s la fel de expresive ca produsele ce poartă amprenta deosebirilor genetice.

— Asta-i doar o bănuială. Noi n-am întâlnit decât culturi diferite. Nu cunoaştem multe specii inteligente şi, prin urmare, nu avem unitatea de măsură cu ajutorul căreia să apreciem cât de mult poate să se deosebească un artefact de altul.

— Peştii, delfinii, pinguinii, calmarii, ba chiar şi ambiflexii, care nu sunt de origine pământeană, presupunând că restul sunt, rezolvă problema mişcării printr-un mediu lichid prin unduire, iar înfăţişarea lor nu diferă atât de mult pe cât te-ar face să crezi structura lor genetică Probabil că situaţia se repetă în cazul artefactelor.

— În orice caz, spuse Trevize, mă simt mai bine acum. Tot sporovăind cu tine m-am mai calmat. Şi cred că foarte curând vom afla în ce ne-am vârât. Nava aceea nu va putea să se lipsească de-a noastră pentru că n-are ecluză şi fie că vom merge noi la ei folosind cablul, fie că vor veni ei în acelaşi fel, dacă nu cumva vor folosi un alt sistem.

— Cât de mare-i nava?

— Dacă n-am cum să folosesc computerul navei pentru a calcula la ce distanţă se află nu pot să-mi dau seama de mărimea ei.

Un cablu se îndreptă şerpuind spre Far Star.

— Umani sau non-umani, tot cablu vor folosi. Se pare că nu există altă soluţie.

— Ar putea folosi un tub sau o scară, sugeră Pelorat.

— Sunt rigide. Ar fi prea complicat să realizezi legătura în felul ăsta. Trebuie ceva care să combine flexibilitatea cu rezistenţa.

Când cablul atinse peretele exterior al navei, se auzi un zgomot surd care făcu aerul din interior să vibreze. Cablul se mai întinse puţin. În timp ce nava cealaltă reduse viteza pentru a o egala pe aceea a navei lui Trevize. Acum cablul nu mai vibra.

În peretele navei străine apăru un punct negru care se dilată ca pupila unui ochi.

— Ia te uită, exclamă Trevize. În loc de uşă glisantă are o diafragmă care se deschide.

— Non-uman?

— Nu neapărat, dar oricum interesant.

În deschizătură apăru o siluetă.

Pelorat o privi încordat şi strânse din buze, apoi zise dezamăgit.

— Păcat. Umană.

— Nu se ştie, făcu Trevize calm. Distingem cinci extremităţi. Astea ar putea fi capul, două braţe, două picioare, dar… Stai aşa…

— Ce s-a întâmplat?

— Silueta se mişcă mai repede şi mai uşor decât m-aşteptam. Aha!

— Ce mai e?

— Are un fel de propulsie. După câte-mi dau seama, n-are propulsie-rachetă şi nici nu-şi foloseşte braţele. Totuşi, deplasarea nu-i în mod necesar tipic umană.

În ciuda rapidităţii cu care silueta se mişca de-a lungul cablului, aşteptarea li se păru nesfârşită, dar în cele din urmă se auzi un zgomot.

— Nu ştiu ce-o fi, dar acum intră. Cred c-am s-o trântesc la podea imediat ce apare, spuse Trevize şi-şi încleştă pumnii.

— Cred c-ar fi mai bine să ne calmăm, îl sfătui Pelorat. Ar putea fi mai puternică decât tine, iar pe nava aceea trebuie să mai fie şi alte creaturi. Aşteptăm până ne lămurim.

— Devii din ce în ce mai înţelept, Janov, constată Trevize, în timp ce eu îmi pierd capul.

Auziră zgomotul produs de deschiderea ecluzei şi în cele din urmă silueta apăru înăuntrul navei.

— Are o statură aproape normală, bolborosi în barbă Pelorat, în costumul acela spaţial începe o fiinţă umană.

— N-am mai văzut asemenea model, dar după cum arată pare făcut de oameni. Văd că nu scoate nici un sunet.

Silueta în costum spaţial se opri în faţa lor şi-şi mişcă un braţ către casca rotundă care, chiar dacă părea din sticlă, nu era transparentă. Nu putură vedea nimic prin ea.

Braţul atinse ceva cu o mişcare rapidă pe care Trevize nu reuşi s-o urmărească, şi casca se detaşă de restul costumului. Se ridică.

Văzură chipul unei femei tinere şi atrăgătoare.

Pe chipul de obicei lipsit de expresie al lui Pelorat apăru o expresie de stupefacţie. Întrebă nesigur:

— Eşti umană?

Femeia deschise ochii mari, arcuindu-şi sprâncenele şi strâmbă din buze. Din gestul acesta nu se putea deduce dacă auzea o limbă necunoscută şi neînţeleasă, sau dacă înţelegea limbajul, dar întrebarea o punea pe gânduri.

Ea duse mâna spre partea stângă a costumului, care se desfăcu de parcă ar fi avut balamale. Păşi afară din costum şi acesta rămase o clipă în poziţie verticală apoi, cu un sunet ce aducea cu un oftat, se prăbuşi la podea.

Acum, după ce ieşise din costumul spaţial, femeia părea şi mai tânără. Îmbrăcămintea îi era largă şi translucidă, iar puţinele articole intime se vedeau ca nişte umbre. Roba de deasupra îi venea până la genunchi.

Avea sânii mici şi talia subţire, cu şolduri pline şi rotunde. Picioarele bine făcute aveau gleznele fine şi graţioase. Părul negru şi bogat îi cădea pe umeri, buzele pline păreau uşor asimetrice, iar ochii mari şi căprui priviră în jur, apoi spre picioare şi rezolvă dilema, arătând că pricepea limbajul lor:

— Nu arăt umană?

Vorbea Galactica Standard cu o ezitare abia detectabilă, părând că face un mic efort pentru a pronunţa foarte corect.

Pelorat încuviinţă cu o mişcare a capului, însoţită de un zâmbet: