Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

— Într-un fel, spuse el, numele meu reprezintă o scurtă biografie. El comunică celui ce-l aude, îl citeşte sau îl percepe, cine sunt, ce rol am jucat în întreg şi ce-am împlinit. De mai bine de cincizeci de ani mă mulţumesc să mi se spună Dom. Când se aduce vorba şi de alţii cu acelaşi nume, sunt numit Domandio, iar în numeroasele mele legături profesionale se folosesc şi alte variante. O dată pe an, de ziua mea, numele meu complet este recitat-în-minte, aşa cum am făcut-o eu acum cu voce tare pentru voi. Impresionează, dar personal, mă simt stânjenit.

Bătrânul Dom era înalt şi slab, aproape stafîdit. Ochii adânciţi în orbite aveau o strălucire neobişnuit de tinerească, deşi mişcările îi erau domoale. Nasul ascuţit şi subţire avea nările larg depărtate una de alta. Mâinile, cu vene proeminente, nu păreau să sufere de artrită. Purta o robă lungă, de culoare cenuşie, care îi cădea până peste glezne, iar în picioare, sandale decupate la vârf care-i lăsau libere degetele.

— Ce vârstă aveţi, domnule? întrebă Trevize.

— Trev, te rog să mi te adresezi cu Dom. Folosirea altor formule de adresare ar impune o politeţe rece care-ar împiedica schimbul liber de idei între noi. În Ani Galactici Standard, am trecut de nouăzeci şi trei de ani, dar adevărata mea aniversare va fi peste câteva luni, când voi împlini nouăzeci de ani după standardul Gaiei,

— Eram sigur că n-ai mai mult de şaptezeci şi cinci, do…, Dom spuse Trevize.

— Potrivit standardelor gaiene nu-i o performanţă, nici ca vârstă, nici ca înfăţişare, Trev. Dar să lăsăm asta.

Pelorat privi spre farfuria lui, pe care erau câteva resturi dintr-un fel de mâncare deosebit de simplu, apoi se adresă lui Dom cu oarecare reţinere:

— Dom, pot să-ţi pun o întrebare stânjenitoare? Bineînţeles, dacă te deranjează, te rog să-mi spui şi o facem uitată.

— Nu te jena, îl invită Dom cu un zâmbet. Chiar doresc să-ţi satisfac orice curiozitate în legătură cu Gaia,

— De ce? reacţionă pe dată Trevize.

— Pentru că sunteţi nişte oameni de vază. Să începem cu întrebarea lui Pel.

— Pentru că toate lucrurile de pe Gaia participă la conştiinţa de grup, cum se face că tu, ca element al grupului, ai putut mânca ceea ce a fost neîndoielnic un alt element?

— Adevărat! Dar toate lucrurile sunt recirculate. Trebuie să mâncăm ca să trăim şi, în acelaşi timp, toate, adică atât hrana de origine vegetală cât şi de origine animală, ba chiar şi ingredientele, sunt o părticică din Gaia. Dar vedeţi voi, nimic nu-i ucis din plăcere sau din distracţie şi moartea nu înseamnă durere inutilă. Îmi pare rău, dar nu voi încerca să laud preparatele noastre culinare, pentru că nici un gaian nu mănâncă decât din necesitate. Nu ţi-a plăcut prea mult masa, nu-i aşa, Pel? Mâncarea nu trebuie să fie o plăcere. În altă ordine de idei, ceea ce se mănâncă rămâne, la urma urmei o parte din conştiinţa planetară. În măsura în care porţiuni din ea sunt încorporate în organismul meu, el va participa mai din plin la conştiinţa totală. Când voi muri, şi eu voi deveni hrană, chiar dacă pentru bacterii de descompunere, şi voi participa într-un grad mult mai redus. Dar într-o bună zi, părţi din mine vor intra în compoziţia altor fiinţe umane.

— Un fel de transmigraţie a sufletelor, încercă să explice, Pelorat.

— A cui, Pel?

— Mă refeream la un mit vechi, cunoscut pe alte lumi.

— A, nu-l ştiu. Să mi-l povesteşti şi mie cu altă ocazie.

— Dar conştiinţa voastră individuală, interveni Trevize, adică ceea ce reprezinţi tu, Dom, nu se va mai alcătui complet.

— Nu, sigur că nu. Dar ce importanţă are? Voi rămâne o părticică din Gaia, şi asta contează. Printre noi sunt unii mistici care se întreabă dacă n-ar trebui să luăm măsuri pentru a crea memorii de grup ale unor existenţe trecute, dar nu poţi ajunge să percepi Gaia în mod practic, iar asta oricum n-ar servi la nimic. N-ar face decât să întunece actuala conştiinţă. Desigur, pe măsură ce condiţiile se vor schimba şi Gaia va fi percepută altfel, dar eu nu cred că schimbările se vor petrece prea curând.

— De ce trebuie să mori, Dom? întrebă Trevize. Ai ajuns la nouăzeci de ani. Conştiinţa de grup n-ar putea să…

— Niciodată, îl întrerupse Dom, care se şi încruntă. Măcar cu atât să contribui şi eu. Fiecare nou individ reprezintă o rearanjare a moleculelor şi genelor într-o fiinţă nouă. Noi talente, noi inteligenţe, alte contribuţii la dezvoltarea Gaiei. Avem nevoie de ele, şi singura soluţie este să le facem loc. Am realizat mai multe decât alţii, dar şi eu am o limită pe care am atins-o deja. Nu există dorinţă de a trăi mai mult decât ţi-e dat, şi nici dorinţă de a muri înainte de vreme.

Apoi, dându-şi seama că adăugase un aer de tristeţe serii, se ridică şi-şi întinse mâinile către cei doi. )

— Haideţi, Trev şi Pel, să mergem în biroul meu, unde-aş vrea să vă arăt câteva dintre obiectele de artă la care ţin. Sper că n-o să luaţi în nume de rău mica vanitate a unui om bătrân.

Îi conduse în altă cameră unde, pe o masă, se aflau câteva lentile fumurii legate două câte două.

— Acestea sunt Participări pe care le-am făcut eu, spuse Dom. Nu-s chiar expert, dar m-am specializat în obiecte lipsite de viaţă cu care marii maeştri nu-şi bat capul.

— Pot să pun mâna? Nu-s fragile? întrebă Pelorat.

— Nu, nu. Poţi să dai cu ele de podea, dacă vrei, dar ar fi mai bine să n-o faci. Şocurile ar putea afecta contrastul imaginii.

— Cum se folosesc, Dom?

— Le pui la ochi şi se vor fixa acolo singure. Nu transmit lumina, ci dimpotrivă, mai întunecă din strălucirea care altfel ţi-ar distrage atenţia, deşi senzaţiile ajung oricum la creier prin nervul optic. În esenţă, conştiinţa devine mai precisă şi poate participa la alte aspecte ale vieţii de pe Gaia. Cu alte cuvinte, dacă vei privi peretele acela, îl vei percepe aşa cum se percepe el însuşi.

— Fascinant, bolborosi Pelorat. Pot să-ncerc cu ăsta?

— Fireşte, Pel. Ia unul la întâmplare. Fiecare e construit în felul lui. Privind prin el un perete sau oricare alt obiect vei percepe diferite aspecte ale conştiinţei obiectului.

Pelorat îşi puse o pereche la ochi şi aceasta se fixă instantaneu. Avu o tresărire uşoară, apoi rămase nemişcat câtva timp.

— Când nu mai vrei să priveşti, să pui palmele pe fiecare parte a Participării şi să apeşi uşor. Se va desprinde imediat.

Pelorat făcu întocmai cum i se spusese şi apoi începu să clipească mărunt şi să se frece la ochi.

— Ce-ai simţit? îl întrebă Dom.

— Greu de explicat sau de exprimat în cuvinte. Zidul părea să sclipească şi să radieze o lumină, iar din când în când părea să devină fluid, având simetrii schimbătoare. Îmi pare rău, Dom, dar nu-l găsesc prea atrăgător.

Dom oftă:

— Nu participi la conştiinţa Gaiei, aşa că nu poţi vedea ceea ce văd eu. Mă temusem de asta. Păcat! Vă asigur că, deşi Participările acestea sunt apreciate în primul rând pentru valoarea lor estetică, ele au şi utilizări practice. Un zid fericit este durabil, practic, util.

— Un zid fericit? făcu Trevize, zâmbind vag.

— Zidul trăieşte o senzaţie neclară, analogă “fericirii” noastre. Un zid se simte fericit atunci când e bine proiectat, când se reazemă ferm pe fundaţie, când simetria lui echilibrează părţile componente şi nu suferă deformări supărătoare. O bună proiectare se poate realiza pe baza principiilor matematice ale mecanicii, dar folosirea unei Participări potrivite contribuie la o reglare de fineţe până la nivel atomic. Nici un sculptor nu poate produce o operă de artă pe Gaia fără o Participare bine făcută, şi cele pe care le fac eu sunt considerate excelente, vă rog să mă credeţi. Participările vii, care nu intră în preocupările mele, continuă Dom cu entuziasmul celui care se aşteaptă ca ascultătorii săi să aibă aceleaşi pasiuni, ne dau, prin analogie, o trăire directă a echilibrului ecologic. El este destul de simplu pe Gaia, ca şi pe toate celelalte lumi, dar cel puţin aici nutrim speranţa să-l putem face mai complex, îmbogăţind astfel conştiinţa totală.