Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

— Primare, vrei să insinuezi că Gaia este bârlogul celei de-a Doua Fundaţii?

— Insinuez că s-ar cuveni să investigăm Gaia.

— Îmi dai voie să mă refer la un amănunt ciudat care cu greu ar putea fi explicat prin aseastă teorie?

— Te rog.

— Dacă Gaia este, de fapt, a Doua Fundaţie şi dacă vreme de-atâtea secole s-a apărat împotriva intruşilor protejând Uniunea Sayshell care-a devenit un scut şi o pavăză pentru ea, şi dacă a împiedicat până şi răspândirea veştilor despre propria existenţă, de ce s-a ridicat dintr-o dată valul acesta care-o învăluia în mister? Trevize şi Pelorat au plecat de pe Terminus şi, cu toate că i-ai îndemnat să se ducă spre Trantor, s-au îndreptat imediat spre Sayshell, iar acum spre Gaia. Pe lângă asta, acum poţi să te gândeşti la Gaia şi să apreciezi situaţia. De ce nu te împiedică nimeni să faci asta?

Primarul Branno lăsă capul în jos şi rămase tăcută mult timp. Într-un târziu, spuse:

— Nu-mi dau seama cum, dar Consilierul Trevize a răscolit totul. A întreprins sau întreprinde ceva care va pune în pericol Planul Seldon.

— Imposibil, Primare.

— Cred că poţi găsi lipsuri oriunde. Nici măcar Hari Seldon n-a fost perfect. Planul are undeva o fisură şi Trevize a descoperit-o din întâmplare, şi nici măcar nu ştie asta. Trebuie să aflăm ce se întâmplă. De aceea ne vom deplasa la faţa locului.

De data aceasta Kodell luă o înfăţişare serioasă şi gravă:

— Nu lua hotărâri de una singură. Nu trebuie să facem vreo mişcare fără a o justifica perfect.

— Mă crezi nebună, Liono? N-am de gând să declanşez un război. Nu voi trimite o forţă expediţionară care să ocupe Gaia. Vreau numai să mă aflu la faţa locului sau în apropiere. Înţelegi? Liono, mi-e lehamite să discut cu cei de la Ministerul Apărării, pe care-i consider total anchilozaţi şi ridicoli după o sută douăzeci de ani de pace, dar cred că pe tine nu te deranjează prea tare asta. Te rog să afli doar câte nave de luptă se află în apropiere de Sayshell. A, şi dacă putem să facem ca manevrele lor să nu arate a mobilizare, ci să pară absolut normale.

— La aceste vremi de pace sigur nu sunt multe nave în zonă, dar o să mă interesez.

— Ar fi suficiente chiar două sau trei nave, mai ales dacă una e din clasa Supernova.

— Ce doreşti să faci cu ele?

— Aş vrea ca ele să se apropie cât pot de mult de Sayshell, bineînţeles, fără să provoace vreun incident şi le-aş mai vrea aproape una de alta pentru a-şi oferi sprijin reciproc.

— Şi ce rost au manevrele astea?

— Flexibilitate, adică să poată ataca şi lovi oricând în caz de nevoie.

— Să lovească a Doua Fundaţie? Dacă Gaia a reuşit să rămână izolată şi neatinsă pe vremea Catârului, sigur va rezista şi acum în faţa câtorva nave.

Cu ochii dintr-o dată foarte vii, în care păreau că se reflectă străfulgerări de bătălii cosmice, Branno spuse:

— Prietene, ţi-am spus că nimeni şi nimic nu-i infailibil. Nici măcar Hari Seldon. Când a perfecţionat Planul nu putea să nu rămână un om al timpului său. A fost matematician pe vremea prăbuşirii Imperiului, când tehnologia trăgea să moară. Prin urmare, nu putea atribui un rol foarte însemnat progresului tehnologic. Gravitica, de exemplu, reprezintă o direcţie cu totul nouă pe care a luat-o progresul şi el n-ar fi putut să anticipeze aşa ceva. Şi mai sunt şi altele.

— Poate că şi Gaia a progresat.

— În starea ei de izolare? Să fim serioşi. În cadrul Federaţiei Fundaţiei există zece cvadrilioane de fiinţe umane, dar puţine dintre ele se pot considera creatoare de progres tehnologic. O lume singură, izolată, nu poate realiza lucruri mari. Navele noastre vor avansa, iar eu voi fi cu ele.

— Poftim? Primare, ce vrea să-nsemne asta?

— O să merg eu însămi cu navele care se vor grupa la graniţa cu Sayshell. Vreau să controlez situaţia.

Kodell rămase o clipă cu gura căscată. Înghiţi cu greu şi icni încercând să-şi revină din surpriză:

— Primare, nu… nu-i o hotărâre înţeleaptă.

Nimănui în afară de Kodell nu i-ar fi scăpat o remarcă atât de tăioasă.

— Înţeleaptă ori nu, se enervă Branno, aşa o să fac. M-am săturat de Terminus şi de neîncetatele bătălii politice, de luptele intestine, de alianţele care se fac şi se desfac mereu, de trădări şi de vicleşuguri. Am trăit şaptesprezece ani în mijlocul lor şi acum vreau să mai fac şi altceva — orice altceva. Acolo, departe, şi spunând aceasta flutură mâna spre cer, se poate schimba întreaga istorie a Galaxiei şi vreau să joc şi eu un rol important.

— Primare, dar nu te pricepi defel la astfel de lucruri.

— Dar cine se pricepe? (Se ridică greoaie de pe scaun.) După ce-mi vei aduce informaţiile despre nave şi de îndată ce punem la punct mersul înainte al neroadelor afaceri interne, voi pleca. Şi încă ceva, Liono. Să nu cumva să-ncerci vreo manevră ca să mă-mpiedici să-mi duc hotărârea până la capăt, pentru că fac uitată prietenia care ne leagă şi te distrug. Încă mai pot face atâta lucru.

Kodell dădu din cap aprobator:

— Ştiu că poţi, Primare, dar înainte de a lua hotărârea asta, îndrăznesc să te rog să te mai gândeşti la forţa Planului Seldon. Ceea ce vrei să faci poate însemna sinucidere.

— Nu-mi fac eu griji din pricina asta, Liono. Planul a greşit în ceea ce-l privea pe Catâr, pe care nu l-a putut anticipa, şi un asemenea prim eşec nu-l exclude pe al doilea.

— Bine-atunci, oftă Kodell, dacă eşti chiar atât de pornită, îţi voi oferi loialitatea şi tot sprijinul meu.

— Foarte faimos. Aş dori însă ca această ultimă remarcă să vină din adâncul inimii tale, altfel… Şi dacă o să ţii minte vorbele astea, pot pleca liniştită spre Gaia. Înainte!

SURA NOVI păşi în camera de comandă a navei mici şi destul de demodată pe care Stor Gendibal o conducea străbătând parsec după parsec, efectuând din când în când câte un Salt.

Novi ieşise de curând din camera de baie, unde uleiurile aromate, aerul fierbinte şi apa, deşi drămuită cu zgârcenie, îi împrospătaseră trupul. Era înfăşurată într-un halat pe care şi-l ţinea strâns cu o pudicitate exagerată. Părul îi era uscat, însă nepieptănat. Cu o voce scăzută zise:

— Stăpâne?

Gendibal ridică ochii de pe harta afişată de computer:

— Da, Novi?

— Eu a fi încărcată de tristeţe… (Se opri şi apoi spuse rar:) Iartă-mă că te deranjez, Stăpâne (apoi alunecă din nou în dialectul hamish), dar eu a fi pierdut hainele.

— Îmbrăcămintea? (Gendibal o privi o clipă neînţelegând despre ce era vorba, apoi avu mustrări de conştiinţă şi se ridică în picioare).

— Novi, mi-a ieşit din minte. Trebuiau spălate şi le-am pus în maşina de curăţat. Sunt acolo, curate, uscate, împăturite şi te aşteaptă. Trebuia să le scot şi să le las la vedere. Am uitat cu totul de ele.

— N-am vrut să… să te supăr.

— N-ai supărat pe nimeni, îi răspunse Gendibal uşor amuzat. Uite, când terminăm, mă voi îngriji să ai multe haine — toate noi şi în pas cu moda. Am plecat în mare grabă şi nu m-am gândit să mai iau şi alte veşminte, dar nu-i nimic, Novi. Suntem numai noi doi şi vom mai rămâne o vreme împreună în spaţiul ăsta strâmt. Nu-i nevoie să fii… să fii atât de preocupată de treaba asta… Făcu un gest imprecis cu mâna dar observă brusc privirea ei îngrozită şi se gândi: La urma urmei e o fată de la ţară cu obiceiuri adânc înrădăcinate; probabil că-i obişnuită să audă tot felul de vorbe — dar să fie îmbrăcată.