Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

În concluzie, ea ştia că ne aflăm pe Sayshell. Aşa că noaptea trecută, în timp ce tu dormeai, eu am pus computerul să transmită un mesaj direct către computerul ambasadorului Fundaţiei, explicându-i că noi plecăm spre Gaia. M-am deranjat până-ntr-atât încât i-am comunicat şi coordonatele. Sunt sigur că Branno va cere o investigaţie dacă ni se va întâmpla ceva rău, iar cea de-a Doua Fundaţie nu doreşte să atragă atenţia asupra ei.

— Dacă ar fi atât de puternici şi-ar mai face griji că atrag atenţia Fundaţiei asupra lor?

— Da, spuse Trevize apăsat. Stau ascunşi pentru că-şi simt slăbiciunea şi pentru că Fundaţia a progresat din punct de vedere tehnologic mai mult decât ar fî putut anticipa Seldon însuşi. Modul discret, chiar perfid, în care încearcă să ne determine să mergem pe lumea lor pare să demonstreze dorinţa lor nestăpânită de a nu întreprinde nimic prin care să atragă atenţia. Şi dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că deja au pierdut, cel puţin parţial, bătălia, pentru că s-au deconspirat şi mă îndoiesc că mai pot face ceva pentru a îndrepta situaţia.

— Dar de ce ar proceda astfel? întrebă Pelorat. Dacă analiza ta este corectă, de ce ar risca încercând să ne atragă? Ce vor de la noi?

Trevize îl fulgeră cu privirea pe Pelorat şi se îmbujoră:

— Janov. Am un presentiment. Natura m-a înzestrat cu darul de a ajunge la concluzii corecte chiar când nu mi se oferă multe detalii. Simt cum creşte în mine un fel de certitudine care-mi spune când am dreptate şi asta-i ceea ce mi se-ntâmplă acum. Ei vor ceva ce se află în posesia mea — şi-l vor cu atâta ardoare, încât sunt gata să-şi primejduiască propria existeriţă. Nu ştiu despre ce este vorba, dar trebuie să aflu, pentru că dacă lucrurilestau aşa şi prezintă importanţă, atunci vreau să folosesc atuul ăsta pentru a obţine ceea ce simt eu că merită. (Ridică uşor din umeri.) Prietene, acum când te-ai convins cât de nesăbuit sunt, mai vrei să mergi cu mine?

— Ţi-am spus că am încredere în tine. Nu mi-am schimbat părerea, îi răspunse Pelorat.

Complet uşurat, Trevize izbucni într-un râs eliberator:

— Minunat! Şi asta pentru că simt că şi tu eşti, din motive care-mi scapă, de neînlocuit în toată încurcătura asta. Janov, în concluzie vom porni spre Gaia, cu viteză maximă. Înainte!

Primarul Harla Branno arăta cu mult peste vârsta ei reală. Nu părea întotdeauna atât de bătrână ca acum. O frământau atâtea gânduri încât uitase cu totul să se privească în oglindă, iar acum, în drum spre sala hărţilor, îşi zărise întâmplător chipul reflectat de o fereastră. Abia aşa înţelese pe deplin cât de răvăşită îi era înfăţişarea.

Oftă. Se simţea sleită de puteri. Deţinea funcţia de Primar de cinci ani şi vreme de doisprezece ani înainte de asta fusese adevăratul creier care condusese Fundaţia din umbra liderilor oficiali. Totul se petrecuse într-o atmosferă calmă, presărată de succese, dar ea avea un sentiment de sfârşeală. Se întrebă cum ar fi fost viaţa ei dacă ar fi avut parte doar de încordare, eşecuri şi dezastre.

Din punct de vedere personal nu-i mersese chiar rău, hotărî ca. Puţină acţiune ar mai fi înviorat-o. Sentimentul acut că nu putea întreprinde nimic şi că trebuia să aştepte o obosea cel mai mult.

De asemenea, o rodea ideea că Planul Seldon funcţiona perfect şi că de aceasta se ocupa a Doua Fundaţie. Deşi deţinea cu autoritate frâiele puterii pe Fundaţie (de fapt Prima Fundaţie, dar nimeni nu mai făcea efortul de a adăuga adjectivul acesta) ea era doar purtată de val.

Istoria nu va consemna prea multe despre ea. Se afla în cabina de comandă a unei nave spaţiale care era manevrată din exterior.

Până şi Indbur al III-lea, care administrase Fundaţia până la catastrofala ei capitulare în faţa Catârului, făcuse ceva. El măcar se prăbuşise.

Dar Primarul Branno n-avea nici o şansă să întreprindă ceva care să intre în istorie dacă Golan Trevize, acest Consilier nesocotit, acest paratrăsnet, nu-şi va duce misiunea la bun sfârşit.

Încă adâncită în gânduri sumbre, privi harta care nu era o structură oferită de un computer modern, ci o aglomerare de lumini care înfăţişau o imagine holografică a Galaxiei. Deşi nu putea fi făcută să se mişte, să se rotească, să se dilate sau să se contracteze, privitorul avea posibilitatea să se deplaseze în jurul ei pentru a o cerceta din orice unghi.

O mare secţiune a Galaxiei, probabil o treime (cu excepţia miezului, care era “tărâmul nimănui”) se lumină în roşu când atinse un contact. Aceasta era Federaţia Fundaţiei, adică cele peste şapte milioane de lumi locuite aflate sub conducerea ei şi a Consiliului — cele şapte milioane de lumi cu drept de vot şi reprezentate în Parlamentul Lumilor, care dezbătea probleme de importanţă minoră, apoi vota şi niciodată, nici măcar întâmplător, nu se ocupa de lucruri capitale.

Mai apăsă un contact şi, ici şi colo, marginile Federaţiei căpătară o culoare roz deschis. Sferele de influenţă! Acestea nu erau teritorii ale Fundaţiei, ci regiuni care, deşi independente cu numele, n-ar fi îndrăznit să se opună vreunei acţiuni a Fundaţiei.

Branno considera că nici nu se punea problema ca vreo forţă din Galaxie — fie chiar a Doua Fundaţie, să se împotrivească Fundaţiei, fiind sigură că dacă dorea, Fundaţia putea să-şi mobilizeze întreaga flotă compusă din nave ultramoderne şi să întemeieze al Doilea Imperiu.

Trecuseră însă doar cinci secole de la conceperea Planului care stabilise că vor fi necesare zece secole până la constituirea celui de-al Doilea Imperiu şi a Doua Fundaţie se îngrijea de respectarea Planului. Primarul clătină cu tristeţe din cap. Dacă Fundaţia ar încerca vreo acţiune, ea ar fi sortită eşecului. Cu toate navele ei irezistibile, orice acţiune ar da greş.

Asta dacă Trevize, paratrăsnetul Fundaţiei, nu atrăgea asupra sa fulgerul celei de-a Doua Fundaţii şi astfel să se poată ajunge la sursa lui.

Îşi roti privirea. Unde era Kodell? Nu alesese bine momentul pentru a întârzia.

Kodell intră cu paşi vioi, zâmbitor, de parcă i-ar fi auzit gândul. Cu mustaţa lui sură şi cu tenul bronzat arăta ca un bunicuţ. Un bunicuţ sfătos, care nu părea bătrân. La urma urmei, era cu zece ani mai tânăr decât Branno.

Cum de nu se zăreau pe faţa lui urmele încordării? Cei cincisprezece ani ca Director al Siguranţei nu lăsaseră urme de neşters pe chipul lui?

Kodell îşi aplecă capul uşor în faţă în semn de salut obligatoriu înainte de a începe discuţia cu Primarul. Acest ceremonial era o tradiţie ce dăinuia de pe vremea nefericită a Indburilor. Aproape toate se schimbaseră, însă eticheta rămăsese aceeaşi.

— Regret întârzierea, Primare, dar ecourile arestării lui Trevize au început să-şi croiască loc prin minţile anesteziate ale Consilierilor.

— Da? făcu Primarul cu nepăsare. Anticipezi cumva o revoluţie de palat?

— Nici vorbă de-aşa ceva. Controlăm situaţia. Dar va ieşi cu tărăboi.

— Lasă-i să facă tărăboi. Aşa se vor simţi mai bine, iar eu… eu o să stau deoparte. Presupun că opinia publică va fi, în general, de partea mea.

— Cred că da. Mai ales pe Terminus. Nu cred că celor din afara Terminusului le pasă ce i se întâmplă unui Consilier care a luat-o puţin razna.

— Mie-mi pasă.

— Aha. Veşti noi?

— Liono, spuse Primarul. Spune-mi tot ce ştii despre Sayshell.