Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

— Vai, dragul meu prieten, ce tot vorbeşti?! Singur am luat hotărârea asta, din motive personale. Şi te rog să plecăm deîndată. Mi-e teamă ca nu cumva să mă las cuprins de vreun acces de laşitate de care să-mi fie ruşine mai târziu.

— Cum zici tu, Janov, îi răspunse Trevize. Plecăm cât de curând posibil, numai să consult computerul. De data asta ne vom deplasa gravitic — direct spre spaţiu — imediat ce mă asigur că nu există vreo navă deasupra noastră. Şi pe măsură ce atmosfera se va rarefia, vom accelera. În mai puţin de-o oră vom fi în spaţiu.

— Bine, răsuflă uşurat Pelorat şi rupse sigiliul unui container cu cafea. Pe orificiul proaspăt deschis începu să iasă un abur aromat. Pelorat duse containerul la buze şi sorbi uşor ca să nu se frigă.

Trevize zâmbi larg:

— Ce bine-ai învăţat să foloseşti invenţiile astea! Ai ajuns deja un veteran al spaţiului, Janov.

Pelorat privi atent containerul de plastic şi întrebă:

— Dacă acum avem nave cu câmp gravitaţional propriu ce poate fi reglat după dorinţă, putem folosi şi containere obişnuite, nu?

— Fireşte, dar n-o să reuşeşti să-i faci pe oameni să renunţe la dotările tipice pentru o nava spaţială. Cum să dovedească un veteran uns cu toate alifiile că n-are nici în clin, nici în mânecă cu oamenii care n-au călcat în viaţa lor pe o navă dacă bea dintr-o cană obişnuită? Vezi inelele acelea de pe pereţi şi de pe tavane? Vreme de mai bine de douăzeci de mii de ani ele au reprezentat o tradiţie, dar pe o navă cu acţionare gravitică sunt absolut inutile. Şi cu toate astea, ele există şi pun la bătaie nava contra unei ceşti de cafea că veteranul va susţine că se sufocă la pornire şi se va legăna încoace şi încolo, agăţat de inelele acelea, de parcă s-ar afla la gravitaţie zero când de fapt ea este normală, adică unu.

— Glumeşti.

— Da, şi poate exagerez puţin, dar inerţia socială este prezentă peste tot, chiar şi în progresul tehnologic. Ca dovadă inelele de pe pereţi şi containerele cu tetină.

Pelorat încuviinţă cu o mişcare uşoară din cap şi continuă să soarbă tacticos din cafea.

— Şi când plecăm? întrebă el.

Trevize îi răspunse printre hohote de râs:

— Te-am păcălit. Te-am ţinut de vorbă şi nici n-ai băgat de seamă că am pornit. Suntem deja la o milă deasupra planetei.

— Nu vorbeşti serios.

— Priveşte afară dacă nu crezi.

Pelorat făcu întocmai şi exclamă:

— Dar n-am simţit nimic.

— Nici nu trebuia.

— Nu încălcăm legile? Nu trebuia să urmăm fasciculul radio şi să ne ridicăm în spirală aşa cum am făcut-o la sosire?

— Acum nu mai avem de ce, Janov. N-o să ne împiedice nimeni. Absolut nimeni.

— Dar când am coborât spuneai că…

— Atunci era altceva. Nu s-au prea bucurat să ne vadă venind, aşa că vor fi în al nouălea cer de fericire că plecăm.

— De ce vorbeşti aşa, Golan? Singura persoană care ne-a spus câte ceva despre Gaia a fost Quintesetz, iar el ne-a implorat să nu plecăm acolo.

— Nu te lăsa înşelat, Janov. A făcut-o de formă. A vrut să fie sigur că vom pleca spre Gaia. Janov, ţi-ai exprimat admiraţia pentru felul în care l-am convins pe Quintesetz să ne dea informaţii. Regret, dar nu merit atâtea laude. Chiar dacă aş fi stat ca de lemn şi tot mi-ar fi oferit informaţiile. Şi, dac-aş fi încercat să-mi astup urechile, ar fi ţipat ca să-l aud.

— Golan, de ce spui asta? E-o nebunie.

— Paranoia? Da, recunosc, spuse Trevize şi se întoarse către computer şi se concentra intens. Nu ne opreşte nimeni. Nici o navă prin preajmă şi nici semnale de avertizare.

Se roti cu scaunul şi-l privi pe Peîdrat:

— Spune-mi te rog, Janov, tu cum ai aflat despre Gaia? Ştiai despre ea încă de când ne aflam pe Terminus. Ştiai că-i în Sectorul Sayshell şi că într-un anume fel se numea tot Pământ. De unde ai auzit asta?

Pelorat se crispa:

— Dac-aş fi în biroul meu de pe Terminus mi-aş putea consulta dosarele. N-am luat chiar totul cu mine şi sigur n-am aici fişele în care am dat peste informaţia asta.

— Mai gândeşte-te, spuse Trevize morocănos. Ţine seama că înşişi sayshellienii nu vorbesc de bunăvoie despre problema asta! Şovăie atât de mult când cineva aduce vorba despre Gaia încât e aproape sigur că, în realitate, ei încurajează superstiţia care-i face pe oameni să creadă că nu există o asemenea planetă în spaţiul normal. De fapt, ţi-aş putea spune şi altceva. Ia priveşte!

Trevize se întoarse către computer şi-şi plimbă degetele peste senzori cu uşurinţa şi graţia căpătată prin exerciţiu. Când îşi plasă palmele la locul lor pe computer, simţi plăcuta învăluire ce-l cuprindea mereu la stabilirea contactului. Avu senzaţia de-acum familiară că o parte din voinţa lui se transmite computerului.

— Aceasta-i harta galactică, aşa cum arăta ea în memoria computerului înainte de a ajunge pe Sayshell. O să-ţi expun porţiunea care reprezintă cerul nopţii pe Sayshell, aşa cum l-am văzut noi seara trecută.

Camera se cufundă în întuneric şi pe ecran apăru o reprezentare a cerului nopţii.

Pelorat nu-şi putu reţine o exclamaţie:

— La fel de frumoasă cum am văzut-o de pe Sayshell.

— Chiar mai frumoasă, zise Trevize grăbit. Nu apare nici o neclaritate datorată atmosferei, norilor sau fenomenului de absorbţie de la orizont. Acum stai puţin să fac o reglare.

Imaginea se mişcă cu repeziciune dându-le amândurora impresia, nu prea plăcută, că se deplasau şi ei. Instinctiv, Pelorat se apucă de braţele fotoliului ca să-şi recapete echilibrul.

— Uite! făcu Trevize. Recunoşti imaginea?

— Fireşte. Acelea sunt cele Cinci Surori — pentagonul de stele pe care ni l-a arătat Quintesetz. Sunt inconfundabile.

— Într-adevăr. Dar unde-i Gaia?

Pelorat clipi mirat. În mijlocul pentagonului nu se vedea steaua mai puţin luminoasă.

— Nu-i acolo, recunoscu el.

— Exact. Nu-i acolo. Şi asta pentru că banca de date din computer nu conţine coordonatele ei. Şi pentru că mi se pare dincolo de orice închipuire ca datele să fi fost descompletate în sensul ăsta numai pentru noi, trag concluzia că galactografii Fundaţiei care au proiectat fişierele computerului — şi care de altfel conţin cantităţi uriaşe de informaţii — nu ştiu de existenţa Gaiei.

— Crezi că dacă am fi mers pe Trantor… îndrăzni Pelorat.

— Presupun că n-am fi aflat nimic despre Gaia. Existenţa ei este păstrată în cel mai adânc secret de către sayshellieni, ba mai mult, chiar de către cei de pe Gaia. Ai spus şi singur acum câteva zile că nu era ieşit din comun ca unele lumi să-şi păstreze în mod deliberat anonimatul pentru a scăpa de plata taxelor şi de amestecul din afară.

— De obicei, atunci când cartografii şi statisticienii întâlnesc o asemenea lume, ea se află în sectoare puţin populate ale Galaxiei. Izolarea le permite să rămână ascunse. Gaia nu-i izolată.

— Adevărat. Şi acesta-i un detaliu care mă face curios. Să lăsăm totuşi harta pe ecran ca să ne minunăm de ignoranţa galactografilor noştri, dar vreau să te mai întreb o dată: având în vedere ignoranţa dovedită de oamenii care-ar fi trebuit să ştie aproape totul, cum de-ai reuşit tu să afli despre Gaia?

— Golan dragă, vreme de mai bine de treizeci de ani am strâns mituri, legende şi istorisiri despre Pământ. Fără să am toate fişele şi dosarele cum crezi c-aş putea…?

— Putem începe de undeva, Janov. Ai întâlnit referiri la Gaia în primii cincisprezece ani de cercetare sau în ultimii cincisprezece?