Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

— Şi susţin că a ajuns cineva acolo din întâmplare?

— Poveştile coexistă cu refuzul patriotic de a le pune la îndoială, chiar dacă ele sunt incredibile şi nu-s luate în serios decât de cei de pe lumea care le-a născocit.

— Janov, atunci să nu le dăm nici noi crezare şi să intrăm fiecare în hiperspaţiul somnului.

— Golan, dar treaba asta cu radioactivitatea Pământului mi-a trezit interesul. Pentru mine, detaliul ăsta pare să poarte amprenta adevărului sau a unui anume adevăr.

— Ce vrei să spui cu un anume adevăr?

— Ei bine, o lume radioactivă e una în care radiaţiile puternice sunt prezente în concentraţii mai mari decât normale. Pe o asemenea lume, ritmul mutaţiei va fi mai rapid, iar evoluţia ar face paşi mai grăbiţi şi mai diverşi. Dacă-ţi aminteşti, ţi-am povestit că unul dintre elementele care apropie majoritatea poveştilor este cel care susţine că viaţa de pe Pământ a cunoscut o diversitate uimitoare: milioane de specii şi nenumărate forme de viaţă. Această diversitate a vieţii, această dezvoltare explozivă, a dus la apariţia inteligenţei pe Pământ şi la expansiunea şi zborul spre toate colţurile Galaxiei. Dacă, dintr-un motiv sau altul, Pământul ar fi radioactiv, adică mai radioactiv decât alte planete, asta ar explica de ce Pământul este, sau a fost, unic.

Trevize rămase tăcut câteva clipe, apoi zise:

— În primul rând, n-avem motiv să credem că amicul Compor ne-a spus adevărul. Poate că ne-a minţit cât a putut de bine ca să ne determine să plecăm de-aici şi să dăm fuga ca proştii spre Sirius. Cred că tocmai asta a încercat el. Şi chiar de ne-ar fi spus adevărul, a susţinut că radioactivitatea e atât de ridicată, încât viaţa acolo a devenit imposibilă.

Pelorat scoase un nou şuierat:

— Nivelul scăzut al radioactivităţii Pământului a permis dezvoltarea vieţii căreia, o dată apărută, i-a fost mai uşor să se menţină decât îi fusese ca să se dezvolte. Să admitem, deci, că viaţa a apărut şi a continuat să existe pe Pământ. Prin urmare, nivelul radioactivităţii n-a fost incompatibil cu viaţa chiar de la început şi nici nu putea să dispară între timp. Dar nu înţeleg ce putea să contribuie la creşterea acestui nivel.

— Dar exploziile nucleare? sugeră Trevize.

— Ce-au ele de-a face cu nivelul de radioactivitate?

— Vreau să zic. dacă au avut loc explozii nucleare pe Pământ?

— Pe suprafaţa Pământului? Imposibil. Documentele privind istoria Galaxiei nu fac referire la vreo societate care să fi fost atât de descreierată încât să folosească exploziile nucleare ca armă. N-am fi supravieţuit. În timpul insurecţiei din Trigellia, când cele două tabere au înregistrat pierderi uriaşe din pricina foametei, şi când Jendippurus Khoratt, din disperare, a sugerat iniţierea unei reacţii de fuziune în…

— A fost spânzurat de soldaţii propriei flote. Ştiu istoria galactică. Eu mă gândeam la un accident.

— Nu s-au înregistrat accidente de acest fel care să contribuie la o creştere semnificativă a intensităţii radioactivităţii unei planete. Pelorat oftă şi continuă: Presupun că va trebui să mergem în Sectorul Sirius şi să facem cercetări.

— Într-o bună zi o să ajungem şi acolo. Deocamdată…

— Gata, am înţeles. O să-mi ţin gura.

Tăcu, iar Trevize rămase treaz încă o oră, gândindu-se dacă nu cumva atrăsese deja atenţia asupra sa şi dacă n-ar ft fost mai înţelept să plece spre Sectorul Sirius şi apoi să se întoarcă pe Gaia când toată lumea va fi preocupată de cu totul alte probleme.

Când adormi încă nu reuşise să ia o hotărâre într-un sens sau altul. Avu un somn tulburat de vise.

Sosiră din nou în oraş cu o oră sau două înainte de amiază. De data aceasta, centrul turistic era aglomerat de-a binelea, dar reuşiră să afle drumul către o bibliotecă renumită, unde primiră informaţiile necesare pentru a putea folosi modelele locale ale computerelor cu fişiere de date.

Fără să le scape nici un amănunt, vizitară muzee şi universităţi, începând cu cele care se aflau în imediata apropiere, şi verificară atent toate informaţiile care se refereau la antropologi, arheologi şi specialişti în istorie antică.

— Aha! exclamă Pelorat.

— Aha? făcu Trevize cam iritat. Ce aha?

— Numele ăsta. Quintesetz. Mi se pare cunoscut.

— Îl cunoşti?

— Bineînţeles că nu, dar probabil c-am citit lucrări de-ale lui. Hai până la navă, pentru că fişierul meu e acolo.

— Nu ne întoarcem, Janov. Dacă numele ţi-e cunoscut, avem un punct de plecare. Dacă n-are cum să ne ajute, poate ne dă vreo sugestie. (Se ridică în picioare.) Hai să aflăm cum putem ajunge la Universitatea Sayshell. Şi pentru că înainte de prânz tot n-o să găsim pe nimeni acolo, hai întâi să mâncăm.

Reuşiră să ajungă la universitate abia spre seară. Se descurcară cu greu prin labirintul de săli şi coridoare şi ajunseră într-o anticameră unde rămaseră să aştepte întoarcerea unei tinere care plecase să se intereseze dacă Profesorul Quintesetz se afla în Universitate sau nu şi dacă-i putea primi.

— Mă-ntreb cât trebuie să mai aşteptăm, spuse neliniştit Pelorat. Programul e pe sfârşite.

Şi ca la un semn, tânăra doamnă, care cu o jumătate de oră în urmă se oferise să-i ajute, intră îndreptându-se grăbită spre ei, încălţată cu pantofi strălucitori de culoare roşieşi violetă şi scoţând sunete muzicale stridente la fiecare pas. Tonurile mai înalte sau mai joase variau în funcţie de viteza şi forţa cu care călca.

Pelorat avu un fior. Bănuia că fiecare lume are modul ei aparte de a-i hăitui simţurile, aşa după cum fiecare lume mirosea altfel. Acum, când nu mai băga în seamă mirosurile, se întreba dacă va fî în stare să se obişnuiască şi cu torentul de sunete stridente pe care-l produceau pantofii la modă ai tinerelor doamne.

Ea se apropie de Pelorat şi se opri în faţa lui:

— Profesore, vreţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră complet?

— Janov Pelorat, domnişoară.

— Planeta de origine?

Trevize dădu să ridice o mână ca pentru a solicita un moment de tăcere, dar Pelorat, nevăzându-l sau neobservând gestul, răspunse:

— Terminus.

Tânăra zâmbi larg arătându-se încântată:

— Când i-am spus Profesorului Quintesetz că un oarecare Profesor Pelorat întreabă de el, mi-a comunicat că vă va primi numai dacă sunteţi Janov Pelorat de pe Terminus.

Pelorat clipi descumpănit:

— Vreţi… vreţi să ziceţi că a auzit de mine?

— Aşa s-ar părea.

Aproape buimăcit, Pelorat reuşi să zâmbească şi se întoarse către Trevize:

— A auzit de mine. La asta chiar că nu m-aş fi gândit… adică, am scris foarte puţine lucrări şi nu credeam că le-a citit cineva… Clătină din cap. Nu erau chiar atât de importante.

— Hai, lasă, spuse Trevize, zâmbind şi el, nu te mai subestima atât. Să mergem. (Se întoarse către tânără.) Domnişoară, bănuiesc că va trebui să ne deplasăm până acolo cu vreun mijloc de transport.

— Nu, putem merge pe jos. Nici nu va trebui să ieşim din complexul de clădiri şi-mi va face plăcere să vă conduc până la el. Sunteţi amândoi de pe Terminus? întrebă ea şi o luă înainte.

Ei porniră după ea şi Trevize, cu o uşoară iritare în glas îi răspunse:

— Da, suntem. Are vreo importanţă?

— A, nu, sigur că nu. Pe Sayshell sunt unii care nu-i prea iubesc pe cei de pe Fundaţie, ştiţi, dar aici la Universitate, suntem mai cosmopoliţi. Trăieşte, dar lasă-i şi pe alţii să trăiască, asta-i deviza mea. Şi cei de pe Fundaţie sunt oameni, înţelegeţi?