Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

Simţindu-şi mintea atinsă uşor, Gendibal se trezi din somn. Receptase apelul cu exactitate şi nu-l găsise câtuşi de puţin supărător. Întrucât el fusese concentrat asupra centrului nervos de veghe, se trezi cu mintea clară.

Se ridică în capul oaselor în pat şi cearceaful lunecă pe torsul lui muşchiulos şi armonios dezvoltat. Recunoscuse atingerea; pentru mentalişti diferenţele erau percepute cam în acelaşi fel ca şi vocile de către cei care comunicau exclusiv prin sunete.

Gendibal transmise semnalul standard, întrebând dacă era posibilă o mică întârziere şi recepţiona mesajul: “Nu e nici o urgenţă.”

Fără să se grăbească în mod inutil, Gendibal parcurse toate etapele obişnuite ale ritualului de fiecare dimineaţă. Se afla încă în duşul navei când reluă contactul.

— Compor?

— Da, Orator.

— Ai vorbit cu Trevize şi cu celălalt?

— Pelorat. Janov Pelorat. Da, Orator.

— Bine. Acordă-mi încă cinci minute şi vom stabili legătura vizuală.

În drum spre tabloul de bord, trecu pe lângă Sura. Ea îl privi întrebător şi vru să spună ceva, dar el duse un deget la buze şi ea înţelese pe dată. Gendibal avea încă un sentiment de jenă din cauza amestecului de adoraţie şi respect din comportarea ei, dar încetul cu încetul situaţia avea să capete un aer de normalitate.

Îşi fixase un fir mental de mintea ei, iar acum ar fi fost imposibil ca gândurile lui să fie influenţate fără ca mintea ei să sufere. Simplitatea gândirii ei (iar el simţea o neasemuită plăcere estetică atunci când îi contempla simetria lipsită de ornamente inutile) făcea imposibilă existenţa vreunui câmp mental extern în preajma lor. Simţi un val de recunoştinţă pentru impulsul de bunătate pe care-l avusese în momentul întâlnirii lor în afara Universităţii şi care-o făcuse să se apropie de el exact atunci când avea mare nevoie de ajutorul cuiva.

— Compor?

— Da, Orator.

— Relaxează-te. Trebuie să-ţi explorez mintea. Nu trebuie să te simţi jignit.

— Cum doreşti, Orator. Pot afla scopul?

— Pentru a mă asigura că eşti neatins.

— Orator, ştiu că ai adversari politici la Masă, dar te asigur, nici unul n-a…

— Lasă speculaţiile, Compor. Relaxează-te. Da, eşti neatins. Şi acum, dacă vei coopera, vom stabili contactul vizual.

Urmă ceva ce se putea numi, cu un singur cuvânt sugestiv, o iluzie, pentru că numai un membru al celei de-a Doua Fundaţii, ajutat de o forţă mentală bine antrenată, ar fi reuşit să o detecteze. Simţurile obişnuite sau aparatele fizice de detecţie n-ar fi slujit la nimic.

Era plăsmuirea unui chip şi a trăsăturilor sale din contururi mentale, şi trebuie spus că nici cei mai buni mentalişti nu reuşeau să producă decât o imagine aburoasă şi oarecum icertă.

Chipul lui Compor apăru în aer, de parcă ar fi fost privit printr-o perdea subţire şi etern mişcătoare, cu ochiuri nenumărate, iar Gendibal înţelese că şi propriul lui chip apăruse la fel în faţa ochilor lui Compor.

Prin hiperundă fizică se stabileau legături vizuale atât de precise încât persoanele situate la mii de parseci depărtare se puteau socoti stând faţă-n faţă. Însă nava lui Gendibal nu dispunea de asemenea aparatură.

Transmiterea mentală a imaginilor prezenta, totuşi, unele avantaje. Cel mai important dintre ele era că nu putea fi interceptată cu nici un fel de tehnică aflată la dispoziţia Primei Fundaţii. În plus, nici un membru al celei de-a Doua Fundaţii nu putea intercepta comunicarea mentală a altuia. Jocul gândurilor putea fi urmărit, dar nu şi delicatele nuanţe ale expresiilor faciale care dădeau acestui tip de comunicare un caracter cu totul aparte.

În ceea ce privea Anti-Catârii, puritatea gândurilor lui Novi era suficientă pentru a-l avertiza asupra oricărei încercări de interceptare.

— Compor, repetă întocmai discuţia pe care-ai avut-o cu Trevize şi cu acest Pelorat. La nivelul mental, dar cu exactitate.

— Desigur, Orator, spuse Compor,

Totul se încheie curând. Combinaţia de sunete, expresii şi mentalism comprimă comunicarea, în ciuda faptului că trebuiau spuse mult mai multe lucruri la nivel mental decât dacă s-ar fi apelat la limbajul oral.

Gendibal urmări totul cu atenţie maximă.

În comunicarea mentală, redundanţele erau aproape excluse. În cazul transmisiilor vizuale, sau chiar al hiperviziunii la distanţe de parseci, receptorii puteau percepe infinit mai mulţi biţi de informaţie decât era absolut necesar pentru a înţelege şi, de aceea, unele pierderi nu afectau semnificaţia mesajului.

Prin reţeaua cu ochiuri dese a mesajului vizual mental se obţinea o protecţie absolută, în schimb exista riscul de a se pierde biţi semnificativi de informaţie. Fiecare bit era extrem de important.

Pe Trantor circulau poveşti de groază, relatate de către instructori elevilor lor, istorii menite să-i avertizeze pe tineri asupra importanţei concentrării. Cea mai des repetată părea a fi şi cea mai fantezistă. Ea se referea la primul raport privind mişcările Catârului după ce cucerise Kalganul şi la un funcţionar neînsemnat care primise mesajul şi care nu rămăsese decât cu imaginea unui animal semănând a cal deoarece nu percepuse sau nu înţelesese licărul imperceptibil care semnifica “nume de persoană”.

Drept urmare, funcţionarul cu pricina hotărâse că mesajul părea prea lipsit de importanţă pentru a-l mai transmite mai departe Trantorului. În momentul în care s-a recepţionat următorul mesaj, era deja prea târziu pentru a se mai putea lua măsuri imediate şi astfel au urmat cinci ani de cumplite întâmplări.

Aproape sigur că acest eveniment nu se petrecuse, dar asta n-avea nici o importanţă. Ca poveste de un dramatism ieşit din comun, ea era de folos pentru a motiva ca fiecare ucenic în arta comunicării mentale să deprindă perfect rostul concentrării maxime. Gendibal îşi aminti de vremea uceniciei lui, când comisese o eroare de receptare care i se păruse pe cât de nesemnificativă, pe atât de scuzabilă.

Profesorul lui, bătrânul Kendast, un tiran absolut, pufnise dispreţuitor şi se mulţumise să întrebe: “Un animal aducând a cal, Gendibal, puiule?”, iar asta fusese de ajuns ca să-l facă pe Gendibal să vrea să intre în pământ de ruşine.

Compor încheie.

— Aş vrea o apreciere proprie a reacţiei lui Trevize, te rog, zise Gendibal. Îl cunoşti mai bine decât mine.

— A fost destul de clar. A avut reacţii uşor de detectat. Consideră că acţiunile şi vorbele mele exprimă preocuparea mea extremă de a-l determina să plece spre Trantor, spre Sectorul Sirius sau orice alt loc decât cel spre care vrea el să se îndrepte. După părerea mea, asta înseamnă că va rămâne sigur acolo unde se află în prezent. Pe scurt, faptul că am insistat mult să plece de acolo l-a sensibilizat pe Trevize la fel de mult, şi pentru că simte că interesele noastre sunt diametral opuse, el va acţiona în mod deliberat în sens opus faţă de ceea ce consideră că aş dori eu.

— Eşti sigur de asta?

— Foarte sigur.

Gendibal analiză tot ce aflase, hotărî că răspunsul lui Compor era corect şi spuse:

— Sunt mulţumit. Te-ai descurcat bine. Povestea despre distrugerea Pământului din cauza radioactivităţii a fost fericit aleasă pentru a produce o reacţie adecvată fără a fi nevoie de o manipulare directă a gândurilor. Lăudabil!

Compor părea să ducă o luptă cu sine însuşi, apoi îndrăzni:

— Orator. Nu pot orimi aceste laude. Nu am inventat povestea. Ea e reală. În Sectorul Sirius există cu adevărat o planetă numită Pământ, considerată leagănul originar al omenirii. A fost de la început, sau a devenit radioactivă mai târziu, iar acest fenomen s-a agravat până când planeta a murit. A existat chiar şi stimulatorul cerebral, dar invenţia n-a adus nimic bun. Toate acestea sunt socotite istorie pe planeta de baştină a strămoşilor mei.