Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

— Zău? Janov, în cazul acesta, mergem spre Gaia ca să-i calculăm perioadele de revoluţie şi să-i vedem satelitul?

— Tare mult aş vrea, Golan, ezită Pelorat, dar din nefericire nici coordonatele nu sunt date exact.

— Vrei să spui că n-ai decât un nume şi că asta este excelenta ta idee?

— Tocmai de aceea vreau să vizitez Biblioteca Galactică!

— Ia stai puţin. Zici că tabelul nu dă coordonatele exacte. Alte informaţii n-ai găsit?

— Ba da, planeta apare inclusă în Sectorul Sayshell şi-n dreptul ei figurează un semn de întrebare.

— Hai, Janov, nu mai fi amărât. Vom merge spre Sectorul Sayshell şi vom găsi noi Gaia!

STOR GENDIBAL alerga cu paşi mărunţi pe drumul de ţară din preajma Universităţii. Membrii celei de-a Doua Fundaţii nu prea aveau obiceiul să se aventureze în lumea agricolă de pe Trantor. Nimeni nu le-o interzicea, desigur, iar când o făceau, nu pătrundea prea adânc şi nici nu zăboveau multă vreme acolo.

Gendibal constituia o excepţie, şi uneori se şi întreba de ce. Mersul pe jos, fără o ţintă precisă, îi oferea prilejui de a-şi explora gândurile, iar Oratorii erau chiar încurajaţi să practice acest exerciţiu. Deopotrivă armă şi scop, mintea lor trebuia menţinută într-o stare de permanentă agerime, atât pentru atac cât şi pentru apărare.

Spre propria-i satisfacţie, Gendibal socotea că se deosebea de ceilalţi, fiindcă venea de pe o planetă mai rece şi mai masivă decât restul celor locuite. În copilărie, când fusese adus pe Trantor (datorită reţelei nevăzute pe care agenţii Fundaţiei o creaseră în întreaga Galaxie în căutare de telente), se trezise, aşadar, într-un câmp gravitaţional mai slab şi un climat încântător şi blând, aşa că i se părea normal să trăiască bucuria naturii şi a spaţiilor deschise mai deplin decât alţii.

Încă de la început devenise conştient de statura lui minusculă, subdimensionată, şi se temea că acceptarea confortului acestei lumi binecuvântate îl va moleşi, de aceea făcea exerciţii pentru îmbunătăţirea condiţiei fizice care, chiar dacă nu-l ajutaseră să capete o ţinută mai impunătoare, îl menţinuseră viguros şi rezistent la efort. Plimbările lungi şi alergatul constituiau o parte a programului, ceea ce stârnise murmure din partea unora dintre membrii Mesei Oratorilor, însă Gendibal nu băgase în seamă micile lor răutăţi.

Îşi vedea de obiceiurile lui, în ciuda faptului că făcea parte din prima generaţie. Toţi ceilalţi se considerau a doua sau a treia generaţie, având părinţi sau bunici ca membri ai celei de-a Doua Fundaţii. Cu toţii erau mai în vârstă decât el. La ce altceva se putea aştepta?

Prin tradiţie, minţile de la Masa Oratorilor rămâneau neascunse (complet deschise, se presupunea, deşi rareori se întâmpla ca vreun Orator să nu păstreze pentru sine măcar un colţişor care, în cele din urmă tot devenea cunoscut) şi Gendibal ştia că era invidiat. Ştia la fel de bine că propria lui atitudine era de ambiţie defensivă, hipercompensatorie. Iar ei cunoşteau sentimentele lui.

În plus (gândurile lui Gendibal reveniseră asupra motivelor care-l făceau să se aventureze prin împrejurimi), îşi petrecuse copilăria pe o lume completă — întinsă şi în continuă expansiune, cu peisaje măreţe şi diversificate — şi într-o vale fertilă, înconjurată de lanţuri de munţi care lui i se păruseră cei mai frumoşi din Galaxie. Ofereau un spectacol incredibil în cursul iernilor crâncene de pe acea lume. Rememora fosta lui lume, strălucirea şi bucuriile copilăriei, care acum îi păreau foarte îndepărtate. Deseori le visa. Cum ar fi putut să se mulţumească cu câţiva zeci de kilomerti pătraţi de arhitectură antică?

Alergând, aruncă o privire dezaprobatoare în jur. Trantor era o planetă agreabilă, cu climă blândă, dar nu frumoasă şi sălbatică. Devenise o lume agricolă, nu se bucura de fertilitate.

Aşa fusese întotdeauna. Probabil că această caracteristică, pe lângă altele, o făcuse să devină, la început, centrul administrativ al unei uniuni de planete, iar mai apoi al Imperiului Galactic. Nici nu încercase cineva să o transforme în altceva. Nu putea servi altui scop.

După Marea Devastare, rezervele enorme de oţel au contribuit la menţinerea planetei. Devenise o mină uriaşă de oţel aliat, aluminiu, titan, cupru, magneziu, toate ieftine, pentru nenumărate lumi, înapoind în felul acesta ceea ce adunase vreme de mii de ani; risipindu-şi resursele cu o iuţeală de sute de ori mai mare decât rata iniţială de acumulare.

Rămăseseră, totuşi, uriaşe cantităţi de metal, dar acestea erau în subsol şi mai greu de obţinut. Fermierii hamish (care niciodată nu-şi spuneau “Trantorieni”, termen considerat de rău augur şi pe care membrii celei de-a Doua Fundaţii îl păstraseră pentru ei înşişi) cu greu mai puteau fi convinşi să vândă metal în continuare. Din superstiţie, neîndoielnic.

Dovadă de nerozie. Metalul sub pământ putea să otrăvească solul şi să contribuie la scăderea fertilităţii lui. Şi totuşi, pe de altă parte, densitatea populaţiei era scăzută, iar pământul încă reuşea să asigure hrană. Şi tot se mai făceau unele vânzări de metal.

Gendibal cercetă orizontul. Din punct de vedere geologic, Trantor era o planetă vie ca mai toate celelalte, dar trecuseră cel puţin un milion de ani de la formarea lanţurilor muntoase. Zonele înalte se transformaseră în dealuri leneşe, multe dintre ele nivelate când întreaga suprafaţă a Trantorului fusese acoperită cu metal.

Spre nord, dincolo de linia orizontului, se aflau ţărmul Golfului Capital şi, mai departe, Oceanul de Est, ambele repuse în drepturi după distrugerea giganticelor bazine subterane.

Spre nord se înălţau tunurile Universităţii Galactice, ascunzând vederii Biblioteca, relativ scundă, dar întinsă pe o mare suprafaţă (precum şi subteran) şi rămăşiţele Palatului Imperial ceva mai la nord.

De pe o parte şi de alta se vedeau terenurile fermelor şi, ici şi colc, câte-o clădire. Trecu pe lângă turme de vite, capre, stoluri de păsări şi alte animale domestice crescute la fermele trantoriene, netulburate de prezenţa lui.

Gendibal se gândi în treacăt c-ar putea vedea astfel de animale pe orice lume din întinsul Galaxiei şi cu toate astea n-ar găsi două lumi care să fie aidoma. Îşi aminti de caprinele de la planeta lui natală şi de capra blândă pe care o avusese şi pe care chiar o mulsese o dată. Erau mult mai mari şi mai greu de stăpânit decât specimenele mici cu un aer uşor înţelept aduse pe Trantor şi aclimatizate aici după Marea Devastare. Pe lumile locuite ale Galaxiei trăiau nenumărate varietăţi ale aceloraşi specii de animale, dar fiecare locuitor al acestor planete era în stare să jure că speciile de acolo erau cele mai bune producătoare de carne, lapte, ouă, lâna şi câte altele.

Ca de obicei, nu se zărea nici un hamish. Gendibal trăia sentimentul că fermierii evitau să se lase văzuţi de cei pe care-i botezasera “încruntaţi” (o deformare, probabil deliberată, a cuvântului “învăţaţi”). Din nou superstiţia.

Gendibal aruncă o privire spre soarele Trantorului. Deşi în slava cerului, căldura lui nu era înăbuşitoare. La această latitudine, vremea rămânea plăcută, iar frigul nu devenea niciodată înţepător. (Uneori, Gendibal ducea dorul muşcăturii gerului sau cei puţin aşa îşi imagina. Nu-şi revăzuse planeta natală. Şi asta pentru că nu voia să fie deziluzionat).

Îşi simţea muşchii încordându-se ritmic şi precis şi socoti că alergase îndeajuns de mult. Reveni la mers cu pas vioi respirând adânc.