Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

— Asta cel puţin ţi-a dat de lucru toată viaţa, aşa că, într-un fel, trebuie să-i fii recunoscător profesorului care s-a dovedit atât de îngust la minte.

— Da, cred c-ar fi bine să privesc lucrurile şi în lumina asta, mai ales că munca mă pasionează şi nu mă oboseşte niciodată. Dar tare mult aş vrea ca problema să te preocupe şi pe tine. Am tot timpul impresia că vorbesc la pereţi.

Trevize izbucni într-un hohot sănătos de râs. Chipul până atunci calm al lui Pelorat se întunecă, semn că se simţise jignit:

— De ce râzi de mine?

— Nu râd de tine, Janov, îl linişti Trevize, ci de propria mea mărginire. Şi, ca să-ţi iei o piatră de pe inimă, îţi rămân profund recunoscător. Să ştii c-ai avut dreptate.

— Ocupându-mă de originea umanităţii?

— Nu, nu de aceea… Dar şi pentru asta… De fapt, voiam să spun că ai avut dreptate când mi-ai sugerat să nu mă mai preocupe atât problema mea şi să mă gândesc la altceva. Am reuşit. În timp ce vorbeai despre modul în care a evoluat viaţa, mi-am dat seama că ştiu cum pot găsi hiperreleul, dacă există aşa ceva pe navă.

— A, despre asta era vorba?!

— Da, sigur! Asta e monomania mea acum. Am căutat hipereleul acela de parcă m-aş fi aflat pe vechea navă-şcoală, studiind fiecare-părticică a navei din ochi, încercând să găsesc ceva care să iasă în evidenţă. Uitasem că nava noastră e produsul a mii de ani de evoluţie tehnologică. Înţelegi?

— Nu prea, Golan.

— Avem computer la bord. Cum de-am uitat?

Porni spre camera sa, făcându-i semn cu mâna lui Pelorat să-l urmeze.

— Trebuie doar să încerc să comunic, zise el, stabilind contactul cu computerul.

N-avea decât să facă o încercare de a contacta Terminusul, care acum se afla la mii de kilometri distanţă.

Contact! Comunică! Avu senzaţia că terminaţiile nervoase se prelungesc, pornind spre depărtări cu o iuţeală uimitoare — viteza luminii, bineînţeles — pentru a stabili legătura.

Trevize avu impresia că atinge — sau, mai degrabă că simte — nu, nici asta nu era senzaţia — ci… dar, oricum, n-avea importanţă, pentru că acest simţământ nu-şi găsea echivalentul în cuvinte.

Era conştient de prezenţa învăluitoare a Terminusului şi, deşi distanţa dintre el şi planetă creştea cu circa douăzeci de kilometri pe secundă, legătura rămase vie de parcă planeta şi nava nu se mişcau deloc, ci le despărţeau doar câţiva metri.

Nu scoase un cuvânt. Întrerupse contactul. Testase doar principiul comunicării, nu voia să comunice în mod activ.

La distanţă de opt parseci, adică în imediata apropiere, potrivit standardelor Galactice, se află Anacreon, cea mai apropiată planetă mare. Pentru a transmite un mesaj prin sistemul valabil pentru Terminus şi pentru a primi un răspuns i-ar trebui cincizeci şi doi de ani.

Contactează Anacreon! Gândeşte-te la Anacreon! Imaginează-ţi-o cât mai limpede. Îi cunoşti poziţia faţă de Treminus şi faţă de miezul Galaxiei; i-ai studiat planetografia şi istoria; ai rezolvat probleme militare în care era necesar să recucereşti Anacreonul (în cazul, cu totul improbabil, că ar fi fost ocupat de vreun duşman).

O, spaţiu! Doar ai fost pe Anacreon.

Imaginează-ţi-l! Vizualizează-l! Vei simţi că te afli acolo prin mijlocirea hiperreleului.

Nimic! Terminaţiile nervoase vibrară şi nu reuşiră să ajungă niciunde.

Trevize se deconectă brusc:

— N-avem hiperreleu pe Far Star. Absolut sigur nu. Şi mă întreb cât timp mi-ar fi trebuit să ajung la concluzia asta dacă nu-ţi urmam sfatul.

În loc să fie şocat la aflarea acestei veşti, Pelorat radia de fericire:

— Mă bucur că ţi-am fost de ajutor. Asta înseamnă că vom face un Salt?

— Nu, vom aştepta încă două zile, pentru mai multă siguranţă. Trebuie să ne îndepărtăm de mase mari, sau ai uitat? În mod obişnuit, ţinând seama că ne aflăm pe o navă nouă, încă neîncercată, şi pe care nu o cunosc în amănunţime, probabil că voi avea nevoie de două zile ca să calculez exact procedura, mai precis, hiperpropulsia. Am totuşi senzaţia că totul va fi făcut de computer.

— Vai de noi! Am impresia că o să ne cam plictisim.

— Să ne plictisim? exclamă Trevize şi un zâmbet îi lumină chipul. Nici vorbă de-aşa ceva! Janov, vom discuta despre Pământ.

— Serios? întrebă Pelorat nevenindu-i să creadă. Încerci să-i faci pe plac unui bătrân? Frumos din partea ta. Chiar foarte frumos.

— Ei, asta-i acum! Janov, voi încerca să recuperez timpul pierdut. Ai reuşit să mă converteşti. Ca rezultat al celor spuse de tine, am înţeles dintr-o dată că Pământul devine mai important, de departe cel mai interesant şi mai acaparator lucru din întregul Univers.

Cu siguranţă că în momentul în care Pelorat îşi expusese punctul de vedere în legătură cu Pământul, Trevize fusese străfulgerat de o idee. Nu reacţionase imediat fiindcă n-avea în minte decât problema hiperreleului. Iar în clipa când aflase răspunsul la întrebarea care-l chinuia, înţelesese totul.

Probabil că cea mai cunoscută afirmaţie a lui Seldon în legătură cu cea de-a Doua Fundaţie era cea care o plasa “la celălalt capăt al Galaxiei” faţă de Terminus. Seldon dăduse chiar şi un nume acelui loc: “Capătul Stelei”.

Ideea se regăsea şi în relatarea lui Gaal Dornick despre procesul desfăşurat în faţa curţii imperiale. “Capătul celălalt al Galaxiei” — acestea fuseseră chiar cuvintele pe care Seldon i le spusese lui Dornick şi din ziua aceea ele deveniseră un subiect ce dădea naştere controverselor.

Dar ce lega oare un capăt al Galaxiei de “celălalt capăt”? Era vorba de o linie dreaptă, o spirală, un cerc, sau de cu totul altceva?

Iar acum, ca într-o străfulgerare orbitoare, Trevize înţelese limpede că afirmaţia nu se referea la o linie sau la o curbă care trebuia sau putea fi trasată pe harta Galaxiei. Aluzia era cu mult mai subtilă.

Rezulta cu limpezime că Terminusul constituia un capăt al Galaxiei. Da, se afla la marginea Galaxiei — la hotarele dinspre noi ale Galaxiei — ceea ce atribuia un înţeles ad litteram cuvântul “capăt”. Era, în acelaşi timp, cea mai nouă lume a Galaxiei pe vremea lui Seldon, o lume pe cale de întemeiere şi care nu fiinţase încă.

În lumina acestui adevăr, unde se afla celălalt capăt al Galaxiei, adică celălalt hotar al Fundaţiei? Nu cumva răspunsul apărea cu limpezime: cea mai veche lume a Galaxiei? Şi, potrivit argumentului adus chiar de Pelorat, care nu-şi dăduse seama ce descoperire uluitoare făcuse, această lume nu putea fi alta decât Pământul. Pe Pământ trebuia căutată cea de-a Două Fundaţie.

Cu toate acestea, Seldon spusese că celălalt capăt al Galaxiei se afla la “Capătul Stelei”. Cine putea afirma că el nu vorbise metaforic? Refăcând istoria umanităţii, aşa cum procedase Pelorat, linia mergea înapoi dinspre fiecare sistem planetar, fiece stea care lumina o planetă nepopulată, spre alt sistem planetar şi altă stea de pe care sosiseră primii colonişti, iar apoi către o altă stea… până când, în cele din urmă, toate liniile se îndreptau spre acea planetă pe care se născuse umanitatea. Steaua ce-şi răsfrângea lumina asupra Pământului era “Capătul Stelei”.

Trevize zâmbi şi zise aproape rugător:

— Mai spune-mi ceva despre Pământ, Janov.

Pelorat clătină din cap:

— Ţi-am povestit tot ce ştiu. Pe Trantor vom afla mai multe.