Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

Era pregătit pentru apropiata întrunire a Mesei şi pentru un ultim îndemn de a determina o schimbare a politicii, atitudine nouă, ce recunoştea pericolul crescând pe care-l reprezenta Prima Fundaţie şi nu numai ea, şi care avea să pună capăt încrederii neţărmurite dar fatale în “perfecţiunea” desfăşurării Planului. Oare când îşi vor da seama că însăşi perfecţiunea reprezenta cel mai sigur semn de primejdie?

Ştia că dacă oricare altul ar fi avansat propunerea, ea ar fi fost acceptată fără discuţii. Aşa cum stăteau lucrurile acum, ideea avea să stârnească proteste, dar cu toate astea va fi acceptată, fiindcă bătrânul Shandess îl sprijinea şi o va face în continuare. Dar nu voia să intre în cărţile de istorie ca Primul Orator sub conducerea căruia a Doua Fundaţie pierduse din putere.

Hamish!

Gendibal tresări. Percepu prelungirea unei minţi cu mult înainte de a vedea omul. Gândirea hamish, barbară şi lipsită de subtilitate, a unui fermier. Gendibal se retrase pe nesimţite, lăsând un semn aproape imposibil de detectat. Politica celei de-a Doua Fundaţii era fermă în această privinţă. Fermierii deveniseră o pavăză neştiutoare pentru a Doua Fundaţie. Pe cât posibil, trebuiau lăsaţi neatinşi.

Cei care soseau pe Trantor ca turişti sau ca neguţători nu vedeau altceva decât fermieri, plus câţiva cărturari neînsemnaţi care trăiau în trecut. Dacă fermierii ar dispare sau le-ar fi tulburată nevinovăţia şi curăţenia de acum, savanţii ar deveni mai uşor de observat şi asta ar produce o adevărată catastrofă. (Aceasta era una din demonstraţiile clasice pe care neofiţii de la Universitate trebuiau să o dezvolte singuri. Deviaţiile care apăreau pe Întâiul Radiant când se exercitau influenţe minore asupra minţii fermierilor erau uriaşe şi surprinzătoare.)

Gendibal îl văzu. Fermier hamish, desigur, până-n vârful unghiilor, o namilă de om: înalt şi lat în spate, brunet, îmbrăcat simplu, cu braţele dezgolite, cu părul şi ochii negri, mergând cu paşi mari şi apăsaţi. Gendibal aproape că simţi izul de staul pe care-l răspândea. (Nu trebuie dispreţuit, se gândi el. Nici Preem Palver nu ezitase să joace rolul de fermier atunci când asta slujise planurilor lui. Şi încă ce fermier — scund, grăsuţ şi fără vlagă. O păcălise pe tânăra Arkady cu ascuţimea minţii lui, pentru că prin înfăţişarea fizică n-ar fi reuşit.)

Fermierul se apropia, păşind greoi, privindu-l fără teamă, şi asta-l făcu pe Gendibal să se-ncrunte. Nici un bărbat sau vreo femeie hamish nu-l privise vreodată în felul acesta. Până şi copiii se trăgeau de-o parte şi-l cercetau de al distanţă.

Gendibal nu încetini pasul. Aveau loc să treacă unul pe lângă altul, fără să se privească sau să schimbe vreo vorbă şi aşa era cel mai bine. Hotărî să nu intre în contact mental cu fermierul.

Gendibal făcu un pas lateral, dar fermierul nu-i acceptă gestul. Se opri şi se proţăpi în mijlocul drumului, îşi desfăcu braţele în lături tăindu-i calea şi zise:

— Hei! Vei fi vreun învăţat?

Oricât încercă, Gendibal nu putu să nu simtă o adiere de gâlceava în mintea celui care-i stătea în cale. Se opri. Îi va fi imposibil să încerce să treacă pe lângă el fără să schimbe câteva cuvinte, iar asta are să fie o caznă. Obişnuit cu jocul subtil şi rapid de sunete, expresii, gânduri şi mesaje mentale care alcătuiau comunicarea dintre membrii celei de-a Doua Fundaţii, a recurge numai la combinaţii de cuvinte însemna o trudă istovitoare. Era ca şi cum ar fi încercat să disloce un bolovan folosindu-şi doar braţele şi umerii, ignorând pârghia aflată la îndemână.

Încet şi rar, eliminând cu grijă orice emoţie, Gendibal îi răspunse:

— Sunt învăţat. Da.

— Na! Tu sunt învăţat. Ce limbă ciudată o mai fi şi asta? Crezi că nu văd că tu ai fi unul şi eu sunt unul? (Făcu o plecăciune dispreţuitoare.) Şi un' mai pui că eşti mărunţel, uscat, gălbejit, dar cu nasul pe sus.

— Ce doreşti de la mine, omule? îl întrebă Gendibal, fără să tresară.

— Numele meu a fi Rufirant. Iar ăl dinainte Karoll. Accentul hamish deveni mai apăsat. Avea un “r” gutural care părea să se rostogolească precum un bolovan din gâtlejul lui.

— Şi ce doreşti de la mine, Karoll Rufirant?

— Dar cum ţi-a fi numele, învăţatule?

— Ce contează? Poţi să-mi spui în continuare “învăţat”.

— Dacă tot te întreb, trebuia să răspunzi, învăţat cu nasul pe sus.

— Bine, numele meu este Stor Gendibal, iar acum îmi voi vedea de treaba mea.

— Şi care a fi treaba ta?

Gendibal îşi simţi părul de pe ceafă zburlindu-se. Mai erau prezente şi alte minţi. Nu era nevoie să se întoarcă pentru a şti că în spatele lui apăraseră alţi trei hamishi. Iar undeva, la oarecare distanţă, alţii. Mirosul fermierului devenea tot mai pătrunzător.

— Treburile mele, Karoll Rufirant, sigur nu te privesc.

— Aşa zici tu? ridică Rufirant glasul. Prieteni, zice că treburile lui n-ar fi şi-ale noastre.

Răsunară râsete în spatele său, apoi se auzi o voce:

— A fi având dreptate, fiindcă treaba lui a fi răsfoitul de cări şi rostul coatelor, iar asta n-a fi ceva pentru bărbaţii adevăraţi.

— Oricare mi-ar fi treaba, vorbi Gendibal hotărât, o să-mi văd de drum.

— Şi cum ai s-o faci, învăţat pipernicit? îl sfidă Rufirant.

— Îmi voi vedea de drumul meu.

— Îndrăzneşti? Nu ţi-e teamă că braţul meu te va opri?

— Tu şi prietenii tăi? Sau tu singur? (apoi Gendibal se adresă în dialect hamish): Lăturaş nu ţi-e teamă?

De fapt, nu se cuvenea să-i stârnească în felul acesta, dar numai aşa putea împiedica atacul lor unit. Aşa ceva nu trebuia să se întâmple, căci s-ar fi dat de gol.

Reuşi. Expresia de hotărâre de pe faţa lui Rufirant se mai înmuie:

— Băiete cu carte, de-i vreunul din noi lăturaş, tu ai fi acela. Faceţi loc, prieteni. Daţi-vă-n lături şi lăsaţi-l să treacă şi vedea-vom de sunt lăturaş.

Rufirant ridică braţele şi le vântură. Gendibal nu se temea de calităţile pugilistice ale fermierului, dar exista riscul de a primi o lovitură straşnică.

Gendibal se apropie cu precauţie, acţionând cu repeziciune şi fereală asupra minţii lui Rufîrant. Nu mult, doar o atingere uşoară, care să rămână imperceptibilă, dar îndeajuns pentru a-i încetini puţin reflexele. Apoi pătrunse în minţile celorlalţi, din ce în ce mai numeroşi, care începuseră să se strângă în jurul lor! Gândurile Oratorului Gendibal ţâşniră încoace şi încolo cu mare iuţeală, fără a zăbovi prea mult în mintea vreunuia pentru a lăsa vreo urmă durabilă, ci atât cât să descopere ceva ce i-ar fi putut folosi.

Se apropie atent, cu paşi felini de fermier, uşurat la gândul că nici unul dintre ceilalţi nu făcea vreo mişcare pentru a interveni.

Rufirant slobozi o lovitură pe neaşteptate, dar Gendibal o percepuse deja în mintea lui, chiar înainte ca muşchii să fi început să se contracte şi făcu un pas în lături. Lovitura vâjâi pe lângă el, cât pe-aci să-l atingă. Gendibal rămase locului, neclintit. Privitorii rămaseră cu răsuflarea tăiată.

Gendibal nu încercase nici să pareze şi nici să răspundă loviturii. N-ar fi putut bloca lovitura fără să sufere el însuşi, iar a lovi nu avea nici un rost, fiindcă fermierul i-ar fi rezistat fără probleme.

Putea doar să-l poarte de colo-colo, ca pe un taur înfuriat, silindu-l să nu-şi nimerească ţinta. Asta i-ar distruge moralul mai mult decât o ripostă hotărâtă.