Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

Gendibal nu îndrăzni să zăbovească cu răspunsul. Trebuia să răspundă fără a se ofensa, pentru că altfel n-ar fi reuşit deloc în ceea ce-şi propusese:

— Ar fi o onoare şi o plăcere, Prim Orator.

Primul Orator apăsă pe o pârghie aflată pe o latură a biroului. În biroul oricărui Orator exista câte un Radiant, iar al lui Gendibal nu era cu nimic mai prejos decât cel pe care-l avea Primul Orator. A Doua Fundaţie devenise o societate egalitară în toate manifestările ei exterioare, mai precis, în cele neimportante. În realitate, singurul prerogativ oficial de care se bucura Primul Orator era acela ce rezulta din chiar titlul pe care-l purta: el vorbea întotdeauna primul.

Camera se cufundă în beznă, dar aproape instantaneu întunericul deveni clar-obscur şi sidefat. Pereţii mai lungi ai camerei căpătară o culoare crem care crescu în luminozitate şi strălucire şi într-un târziu pe perete apărură ecuaţii scrise cu caractere ordonate şi atât de mici încât abia de puteau fi citite.

— Dacă nu există vreo obiecţie, începu Primul Orator, lăsând să se înţeleagă de la sine că nici nu va fi admisă vreuna, vom reduce amplificarea pentru a putea vedea cât mai mult dintr-o singură privire.

Scrisul ordonat se micşoră până ce caracterele deveniră subţiri cât firul de păr, vagi înşiruiri întunecate pe fundalul sidefat.

Primul Orator atinse tastele unei mici console ataşată în braţul jilţului:

— Vom aduce totul înapoi, către începuturi, pe vremea lui Hari Seldon şi vom crea o mişcare înceată de înaintare. Vom segmenta şuvoiul pentru a putea vedea doar câte o decadă din dezvoltare dintr-o privire. Asta dă un sentiment minunat de scurgere a istoriei, fără a fi deranjat de detalii. Tare-s curios să ştiu dacă ai făcut asta vreodată.

— Exact în felul acesta n-am procedat, Prim Orator.

— Ar trebui s-o faci. E un simţământ unic. Te rog să observi cât de răzleţe sunt liniile negre de la început. În cursul primelor decade nu exista şansa unor alte soluţii. Punctele de bifurcaţie cresc totuşi exponenţial pe măsura trecerii timpului. Dacă n-ar fi faptul că, imediat ce este urmată o anumită ramificaţie, în viitor ar dispare o vastă reţea de alte ramificaţii, toată dezvoltarea aceasta ar deveni complet nemanevrabilă. Desigur, atunci când ne ocupăm de viitor trebuie să fim atenţi pe dispariţia căror ramificaţii ne bazăm.

— Ştiu asta, Prim Orator.

În răspunsul lui Gendibal răzbătu o notă de uşoară iritare pe care nu şi-o putu înfrâna.

Primul Orator nu acordă importanţă acestui răspuns:

— Observă, te rog, liniile şerpuitoare ale simbolurilor scrise cu roşu. Alcătuiesc un model. După toate probabilităţile, ele ar trebui să existe aleatoriu, întrucât fiecare Orator îşi câştigă locul graţie rafinamentelor pe care le adaugă Planului original. S-ar părea că, la urma urmei, nu se poate anticipa punctul în care poate fi adăugată fără probleme o astfel de corecţie ori punctul în care un Orator anume încearcă să-şi impună propriile interese sau măiestria, şi, cu toate astea, de multă vreme am impresia că amestecul de negru, aparţinând lui Seldon, şi roşu, aparţinând Oratorilor, urmează o lege severă care depinde foarte mult de timp, dar prea puţin de alte elemente.

Gendibal urmări fascinat cum scurgerea anilor şi a liniilor subţiri scrise în negru şi roşu se împleteau într-o ţesătură aproape hipnotică. Modelul în sine nu însemna nimic. Importante erau simbolurile din care se compunea acest model.

Ici şi colo îşi făcea apariţia câte-un pârâiaş, umflându-se, ramificandu-se şi devenind proeminent, apoi prăbuşindu-se în el însuşi şi dispărând, acoperit de negru sau roşu.

— Deviaţia albastră, zise Primul Orator, şi sentimentul de dispreţ pe care acesta îl stârni în mintea amândurora păru să-i unească. Trecem mereu prin situaţia asta şi vom ajunge, evident, la Secolul Deviaţiilor.

Aşa se şi întâmplă. Se putea spune cu precizie momentul în care fenomenul distrugător pe care-l reprezentase Catârul apăruse şi cuprinsese întreaga Galaxie, pentru că Întâiul Radiant se întunecă dintr-o dată din pricina pârâiaşelor albastre şi ramificate, mai multe decât puteau fi stopate până când însăşi încăperea păru să devină albastră din cauza liniilor care se îngroşau şi încărcau peretele cu o poluare din ce în ce mai strălucitoare (poluare era singurul cuvânt potrivit).

Totul crescu până într-un punct, apoi se stinse, se subţie şi liniile se adunară într-una singură vreme de un secol până să dispară cu totul. Când linia albastră se făcu nevăzută şi când Planul îşi recapătă culorile negru şi roşu, se văzu cu claritate intervenţia lui Preem Palver.

Tot înainte, înainte…

— Acesta este prezentul, remarcă Primul Orator cu o voce lipsită de griji.

Înainte, spre viitor…

Apoi apăru o îngustare într-un veritabil nod constituit din linii negre strâns întreţesute cu câteva linii roşii.

— Iată întemeierea celui de-al Doilea Imperiu, spuse Primul Orator.

Stinse Întâiul Radiant şi camera fu inundată de lumină obişuită.

— A fost o experienţă emoţionantă.

— Într-adevăr, zâmbi Primul Orator, văd că eşti foarte precaut nespunând pe nume acestei emoţii, pe care te străduieşti, de altfel, să nu o recunoşti. Nu-i nimic. Dă-mi voie să clarific câteva lucruri. În primul rând, vei băga de seamă absenţa aproape totală a Deviaţiei Albastre după epoca lui Preem Palver, cu alte cuvinte, în ultimele douăsprezece decenii. Vei constata, de asemenea, că nu există probabilitatea apariţiei unor Deviaţii care să depăşească clasa a cincea în cursul următoarelor cinci secole. Vei mai observa că noi am început extinderea modificărilor psihoistorice de detaliu până dincolo de întemeierea celui de-al Doilea Imperiu. După cum bine ştii, Hari Seldon, deşi un geniu care şi-a depăşit cu mult epoca, nu este şi nici n-ar putea fi atoateştiutor. Noi am adus îmbunătăţiri Planului. Cunoaştem cu mult mai mult despre psihoistorie decât ar fi putut el să ştie vreodată. Seldon şi-a încheiat calculele odată cu naşterea Imperiului, iar noi am mers şi mai departe. Mi-aş permite să spun, fără intenţia de a jigni pe cineva, că Hiper Planul, care trece dincolo de momentul întemeierii celui de-al Doilea Imperiu, este în mare măsură opera mea şi mi-a adus funcţia pe care o am în prezent. Îţi spun acestea pentru a fi scutit de vorbe de prisos din partea ta. Dacă ţii seama de toate acestea, cum reuşeşti să ajungi la concluzia că Planul Seldon este lipsit de sens? Nu are nici un punct slab. Simplul fapt că a supravieţuit Secolului Deviaţiilor, cu tot respectul pe care-l datorăm geniului lui Palver, constituie cea mai sigură dovadă că Planul nu are fisuri. Tinere, unde vezi slăbiciunea care te determină să etichetezi Planul drept lipsit de sens?

Gendibal se ridică în picioare şi rămase neclintit:

— Ai dreptate, Prim Orator. Planul Seldon nu are nici un punct slab.

— Atunci, îţi retragi afirmaţia?

— Nu, Prim Orator. Slăbiciunea lui este tocmai lipsa fisurilor. Perfecţiunea lui este fatală!

Primul Orator îl privi impasibil pe Gendibal. Învăţase să-şi controleze expresia chipului şi se distră văzând inabiiitatea lui Gendibal în această privinţă. La fiecare replică, tânărul făcea tot ce-i stătea în putinţă să-şi ascundă sentimentele, dar de fiecare dată şi le dezvăluia complet.

Shandess îl studie cu răceală. Era un tânăr slăbuţ cu puţin peste medie ca înălţime, cu buze subţiri şi mâini osoase, în veşnică agitaţie. Avea ochi negri, lipsiţi de umor, care acum păreau să ardă mocnit.