Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

Ca al douăzeci şi cincilea Prim Orator, purtase povara acestei îndatoriri mai multă vreme decât alţi predecesori. Oare nu s-ar cuveni să renunţe la poziţie şi să le facă loc aspiranţilor mai tineri? Unul dintre ei ar fi fost Oratorul Gendibal, cel mai dornic şi recent primit dintre membrii Mesei. Shandess era preocupat de întâlnirea din acea seară. Avea să aştepte cu acelaşi interes şi posibila preluare a funcţiei într-o buna zi?

Răspunsul la această întrebare era că Shandess nu se gândea serios să-şi părăsească poziţia. Ţinea prea mult la ea.

Rămânea pe loc pentru că, în ciuda vârstei înaintate, era perfect capabil să-şi onoreze îndatoririle. Albise, dar părul îi fusese dintotdeauna mai decolorat şi-l purta foarte scurt, astfel încât culoarea nu avea mare importanţă. Ochii îi erau albaştri spălăcit, iar îmbrăcămintea se conforma stilului auster al fermierilor de pe Trantor.

Primul Orator putea coborî în mijlocul poporului Hamish, trecând neobservat, dar păstrându-şi totuşi puterile ascunse. Dacă îşi concentra mintea şi privirea putea determina oamenii să acţioneze conform dorinţelor lui, fără ca mai târziu aceştia să păstreze vreo amintire despre ceea ce făcuseră.

Rareori se întâmpla aşa ceva. Aproape niciodată. Regula de Aur a celei de-a Doua Fundaţii suna: “Să nu întreprinzi nimic decât dacă trebuie, iar când trebuie să acţionezi, ezită.”

Primul Orator lăsă să-i scape un oftat uşor. Viaţa în vechea Universitate, în vecinătatea grandoarei încărcată de melancolia ruinelor Palatului Imperial, nu se putea să nu-l îndemne uneori să cugete la Regula de Aur.

Pe vremea Marii Devastări, Regula de Aur fusese pusă la mare şi grea încercare. Nu se găsise nici o cale de salvare a Trantorului fără a sacrifica Planul Seldon privind întemeierea celui de-al Doilea Imperiu. Cruţarea vieţii a patruzeci şi cinci de miliarde ar fi reprezentat o atitudine umană, dar această alternativă însemna păstrarea Primului Imperiu, ceea ce n-ar fi dus decât la amânarea verdictului. Peste alte câteva secole s-ar fi ajuns la o distrugere şi mai mare şi probabil că niciodată nu s-ar mai fi putut întemeia al Doilea Imperiu.

Primii Oratori de odinioară concepuseră vreme de zeci de ani Devastarea care fusese anticipată cu claritate, însă nu întrevăzuseră nici o soluţie, nici o modalitate de a asigura şi salvarea Trantorului şi impecabila constituire a celui de-al Doilea Imperiu. Fusese ales răul cel mai mic, iar Trantor pierise!

La vremea aceea, membrii celei de-a Doua Fundaţii reuşiseră să salveze ca prin urechile acului complexul Universitate/Bibliotecă şi trebuie spus că şi această soluţie crease un sentiment de vinovăţie. Cu toate că nimeni nu putuse demonstra că păstrarea intactă a complexului contribuise la ridicarea meteorică a Catârului, unii intuiau că trebuia să existe o legătură între acestea.

Asta era cât pe ce să năruiască toate planurile!

Şi totuşi, după zecile de ani ale Devastării şi ale Catârului, sosise Secolul de Aur al celei de-a Doua Fundaţii.

Înainte de asta, după moartea lui Seldon, membrii celei de-a Doua Fundaţii se îngropaseră în Bibliotecă precum cârtiţele, vreme, de peste două secole şi jumătate, în intenţia de a se da la o parte din calea susţinătorilor Imperiului. Într-o societate îndreptându-se spre ruină şi căreia îi păsa din ce în ce mai puţin de Biblioteca Galactică, numită în fel şi chip, ei slujeau ca bibliotecari, iar instituţia căzuse în desuetudine, ceea ce se potrivea perfect scopurilor lor.

Duceau o viaţă nedemnă şi umilă. Nu contribuiau decât la conservarea Planului, în timp ce departe, la capătul Galaxiei, Prima Fundaţie lupta din răsputeri să supravieţuiască împotriva atacurilor unor duşmani mai puternici decât ea, fără a primi ajutor din partea celei de-a Doua Fundaţii şi fără a avea măcar cunoştinţă de existenţa ei.

A Doua Fundaţie a fost eliberată prin Marea Devastare — un alt motiv pentru care nimeni şi nimic n-a împiedicat Devastarea (tânărul Gendibal, care era curajos, afirmase recent că eliberarea fusese motivul principal).

După Marea Devastare, Imperiul dispăruse şi, în vremurile ce urmaseră, supravieţuitorii de pe Trantor nu călcaseră nechemaţi pe teritoriul celei de-a Doua Fundaţii. Aceasta se îngrijise ca întregul complex Universitate / Bibliotecă, rămas intact după Devastare, să supravieţuiască şi Marii Reînnoiri. Fuseseră păstrate şi ruinele Palatului. Metalul dispăruse de pe cea mai mare parte a lumii. Uriaşele şi nesfârşitele coridoare fuseseră acoperite, umplute, răsucite, distruse, uitate; toate se aflau acum sub stânci şi sol — cu excepţia acestui loc, unde metalul încă mai înconjura clădirile antice.

Complexul putea fi asemuit unui impunător monument închinat măreţiei, un mausoleu al Imperiului, însă pentru poporul Hamish acestea erau locuri bântuite de duhuri, populate de stafii care nu trebuiau tulburate. Doar membrii Fundaţiei mai puneau piciorul prin coridoarele străvechi ori atingeau pereţii strălucitori din titan.

Şi chiar şi aşa, din cauza Catârului care sosise pe Trantor, totul era cât pe ce să se năruiască. Ce s-ar fi întâmplat dacă el ar fi aflat adevărul despre lumea pe care o locuise o vreme? Armele lui fizice erau cu mult mai puternice decât cele aflate la dispoziţia celei de-a Doua Fundaţii, iar armele lui mentale aproape la fel de redutabile. Necesitatea de a nu întreprinde nimic în afară de ceea ce trebuia şi înţelegerea faptului că orice şansă de a câştiga o bătălie imediată putea purta în sine germenele unui eşec de proporţii mai mari, ar fi împiedicat a Doua Fundaţie să acţioneze.

Şi dacă n-ar fi existat Bayta Darell şi acea acţiune fulgerătoare… Căci şi aceea se petrecuse fără intervenţia sau ajutorul celei de-a Doua Fundaţii.

Iar după aceea, Secolul de Aur când, într-un fel sau altul, Primii Oratori ai vremii au găsit mijlocul prin care au putut deveni activi, punând capăt carierei de cuceritor a Catârului, controlându-i în cele din urmă gândirea, iar apoi oprind chiar Prima Fundaţie atunci când ea a început a fi bănuitoare şi din cale afară de curioasă privind natura şi identitatea celei de-a Doua Fundaţii. Preem Palver, al nouăsprezecelea şi cel mai de seamă Prim Orator, reuşise — nu fără sacrificii îngrozitoare — să îndepărteze toate aceste primejdii şi salvase Planul Seldon.

De o sută douăzeci de ani încoace, a Doua Fundaţie era iarăşi ceea ce fusese odinioară, rămânând ascunsă într-o regiune de pe Trantor. Nu se mai ascundea de reprezentanţii Imperiului, ci de Prima Fundaţie, care era la fel de întinsă ca şi fostul Imperiu Galactic şi care dispunea de o forţă tehnologică mult mai puternică.

În căldura plăcută, Primul Orator închise ochii şi alunecă uşor în starea aceea inexprimabilă în care putea trăi experienţe halucinatorii liniştitoare, când nici nu visa, dar nici nu gândea conştient.

Se sfârşise cu atmosfera sumbră şi apăsătoare. Totul avea să fie bine. Trantor încă era capitala Galaxiei, pentru că a Doua Fundaţie se afla aici, mai puternică şi mai capabilă de a controla evenimentele decât fusese vreodată în stare chiar împăratul.

Prima Fundaţie va fi încorsetată şi dirijată şi va acţiona cum se cuvine. Chiar de-ar avea cele mai grozave nave şi arme, ea n-ar putea întreprinde nimic atâta vreme cât conducătorii ei importanţi ar fi, la nevoie, controlaţi pe cale mentală.

Iar al Doilea Imperiu se va naşte, dar nu va semăna cu primul. Va fi un Imperiu Federal, în care părţilor componente li se vor încredinţa apreciabile puteri de autoconducere, astfel încât să nu se manifeste puterea iluzorie a unui guvern militar şi centralizat, căruia, în fond, să-i lipsească autoritatea. Noul Imperiu va fi mai destins, mai suplu, mai flexibil, mai capabil de a rezista tensiunilor şi va fi întotdeauna dirijat — dar întotdeauna — de către oamenii neştiuţi ai celei de-a Doua Fundaţii. Trantor va fi în continuare capitala, mai puternică, datorită celor patruzeci de mii de psihoistorici, femei şi bărbaţi, decât fusese vreodată cu cele patruzeci şi cinci de miliarde de locuitori ai ei.