Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

Pelorat holbă ochii spre el. Apoi râse scurt:

— Golan, nu cred că vreau să ştiu asta.

— Bineînţeles că nu, Janov, pentru că n-ai idee cât reprezintă ceea ce aşteaptă să fie cunoscut. Lasă nesiguranţa! Hai în camera mea!

Trevize îl apucă de mână şi-l trase după el. În timp ce se aşeza în faţa computerului zise:

— Janov, ai văzut vreodată Galaxia? Ai privit-o?

— Te referi la cer? întrebă Pelorat.

— Sigur. La ce altceva?

— L-am văzut ca toată lumea. E de ajuns să ridici privirea ca să-l vezi.

— Ai contemplat vreodată cerul într-o noapte senină, când Diamantele se aflau sub linia orizontului?

“Diamantele” erau cele câteva stele suficient de apropiate şi de luminoase care aveau o strălucire medie pe cerul nopţii planetei Terminus. Formau un mic grup care se întindea pe o lăţime de numai douăzeci de grade şi, în cea mai mare parte a nopţii, se aflau sub linia orizontului. În afară de acel grup, mai existau o puzderie de stele foarte slab luminoase care abia puteau fi zărite cu ochiul liber. Nu se întrezărea decât licărirea palidă a Galaxiei, singura privelişte posibilă de pe o lame ca Terminus, situată la marginea extremă a spiralei celei mai îndepărtate a Galaxiei.

— Cred că da, dar ce să contemplu? E o privelişte normală.

— Bineînţeles că-i aşa, se porni Trevize. Tocmai de aceea nimeni n-o admiră. De ce să te uiţi mai atent dacă o poţi vedea oricând? Acum, însă, o vei vedea, dar nu de pe Terminus, unde ceaţa şi norii te împiedică tot timpul. O vei admira cum nu ţi s-a întâmplat niciodată pe Terminus, indiferent cât de mult ai făcut-o sau cât de limpede sau întunecat ar fi fost cerul. Ce mult aş vrea să nu fi ieşit în spaţiu până acum, astfel încât, la fel ca şi tine, să pot vedea Galaxia în frumuseţea ei pură pentru întâia dată.

Împinse un scaun către Pelorat:

— Stai jos, Janov. S-ar putea să dureze puţin. Trebuie să mă familiarizez cu computerul. Din câte am simţit deja, ştiu că imaginea e holografică aşa că nu vom avea nevoie de ecran. Computerul stabileşte legătura direct cu creierul meu, dar cred că îl pot face să proiecteze o imagine obiectivă pe care s-o vezi şi tu. Stinge lumina, te rog! Ei, ce nătâng sunt! Voi pune computerul să facă asta. Rămâi pe loc.

Trevize intră în legătură cu computerul care îi prinse mâna cu căldură şi intimitate.

Lumina se stinse gradat şi Pelorat se foi neliniştit în întuneric.

— Nu te agita, Janov, îl calmă Trevize. S-ar putea să întâmpin dificultăţi în controlarea computerului, dar voi proceda cu precauţie şi de aceea te rog să ai răbdare. Acum vezi? Semiluna aceea.

Era suspendată în bezna din faţa lor. La început neclară şi parcă învăluită în aburi uşori, dar devenind tot mai clară şi mai strălucitoare.

Pelorat era atât de copleşit încât abia reuşi să întrebe:

— Terminus? Suntem chiar atât de departe de el?

— Da, pentru că nava se deplasează cu viteză mare.

Traiectoria navei descrise o curbă în partea înnoptată a Terminusului care apărea ca o semilună puternic luminată. Trevize se simţi brusc îmboldit de ideea de a efectua un arc larg pentru ca nava să ajungă deasupra suprafeţei planetei unde era zi pentru a i-o arăta în toată splendoarea, dar se abţinu.

Poate că Pelorat ar fi văzut ceva cu totul nou, dar frumuseţea ar fi fost destul de comună. Existau prea multe fotografii, harţi globuri. Orice copil ştia cum arată Terminus din spaţiu. O planetă acoperită de apă într-o proporţie mai mare decât majoritatea planetelor. O planetă bogată în apă dar săracă în minerale, potrivită agriculturii dar cu o industrie grea nu deosebit de dezvoltată, însă cea mai bună din Galaxie în privinţa tehnologiilor avansate şi a miniaturizării.

Dacă ar putea determina computerul să folosească microunde pe care să le transforme într-un model vizibil, ar vedea oricare dintre cele zece mii de insule locuite ale Terminusului împreună cu singura insulă suficient de mare pentru a fi considerată continent, unde se afla Terminus City şi…

Întoarce-te!

Fusese doar un gând, un exerciţiu de voinţă, însă imaginea se schimbă imediat. Semiluna strălucitoare se deplasă spre periferia câmpului vizual şi dispăru. Vedea acum doar spaţiul întunecat, lipsit de stele.

Pelorat îşi drese glasul şi zise:

— Aş vrea să readuci imaginea Terminusului, băiete. Parcă aş fi orbit.

În vocea lui se făcu simţită încordarea.

— N-ai orbit. Priveşte!

Crâmpeie străvezii de ceaţă le apărură în faţă. Ceaţa se destrămă şi deveni tot mai strălucitoare până când întreaga încăpere păru să radieze.

Îndepărtează!

Un alt exerciţiu de voinţă şi Galaxia se îndepărtă, de parcă ar fi fost privită printr-un ochean întors, a cărui capacitate de micşorare a imaginii creştea clipă de clipă. Galaxia se contractă şi deveni o structură cu luminozitate variabilă.

Contrast!

Imaginea câştigă în luminozitate, fără a-şi schimba dimensiunea şi întrucât sistemul stelar de care aparţinea Terminus era situat deasupra planului galactic, Galaxia nu se vedea exact din margini. Era o dublă spirală puternic scurtată către extremităţi, cu şiruri întunecate de nebuloase care părăseau marginea pâlpâitoare de pe partea în care se afla Terminus. Pâcla lăptoasă a nucleului, îndepărtată şi micşorată din cauza distanţei, părea neînsemnată.

Profund impresionat, Pelorat spuse în şoaptă:

— Ai avut dreptate. N-am văzut-o niciodată astfel. Nici nu visam că există atâtea detalii.

— Nici n-aveai cum. Nu poţi vedea jumătatea exterioară atunci când atmosfera Planetei se află între tine şi Galaxie. De pe suprafaţa Terminusului abia dacă reuşeşti să întrezăreşti nucleul.

— Ce păcat că imaginea frontală e atât de apropiată.

— Nu neapărat. Computerul ţi-o poate prezenta din orice unghi. Trebuie doar să-mi exprim dorinţa asta şi nici măcar nu-i nevoie s-o fac cu voce tare.

Schimbă coordonatele!

Acest exerciţiu de voinţă nu semăna nicidecum cu un ordin precis, totuşi imaginea Galaxiei începu să sufere o uşoară modificare; mintea lui îndruma computerul, iar acesta trebuia să se supună dorinţei lui.

Imaginea Galaxiei se roti încet, astfel încât acum putea fi văzută la unghiuri drepte faţă de planul galactic. Se întindea ca un vârtej gigantic şi strălucitor, cu rotunjimi învăluite în beznă, cu roiuri luminoase şi cu o incandescenţă centrală unde nu se putea distinge nici un detaliu.

— Cum reuşeşte computerul să vadă Galaxia din poziţia asta, care trebuie ca se află la o depărtare de peste cincizeci de mii de parseci? întrebă Pelorat, apoi adăugă cu o şoaptă reţinută: Te rog să mă ierţi că întreb. Nu înţeleg.

— Ştiu la fel de puţine lucruri despre computerul acesta ca şi tine. Dar până şi un computer simplu poate regla coordonatele pentru a prezenta Galaxia din orice unghi, începând cu ceea ce se poate detecta dintr-o poziţie normală, prezentând, adică, imaginea care apare din locul unde se află computerul în spaţiu. Bineînţeles că foloseşte doar informaţiile pe care le poate detecta dintru început, aşa că, atunci când ne prezintă o vedere mai largă, vor apare anumite goluri şi neclarităţi. În cazul acesta, totuşi…

— Da?

— Avem o imagine excelentă. Bănuiesc că e echipat cu o hartă completă a Galaxiei şi ne-o poate arăta la fel de lesne din orice unghi!

— Ce înţelegi prin hartă completă?

— Coordonatele spaţiale ale fiecărei stele care trebuie să fie în băncile de memorie ale computerului.