Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

— Dacă nu s-a tăiat laptele, i-o reteză Trevize. Ei, bine, Profesore, sunteţi gata?

— Cu asta, da, răspunse Pelorat şi ridică mâna ţinând între degete un mic pacheţel cu latura de aproximativ douăzeci de centimetri care era protejat de un înveliş argintiu din plastic.

Abia acum îşi dădu Trevize seama că Pelorat ţinuse pacheţelul acela încă de când plecaseră de la locuinţa lui şi-l mutase dintr-o mână într-alta şi nu-l pusese nici o clipă jos, nici măcar atunci când se opriseră pe drum ca să ia un mic dejun frugal.

— Ce-aveţi acolo, Profesore?

— Biblioteca mea. E indexată potrivit subiectelor şi surselor şi totul într-un singur disc. Dacă tot susţii că nava e o minune, ce zici de el? O întreagă bibliotecă! Tot ce am adunat! Minunat! Minunat!

— Ei bine, constată Trevize, am luat tot caimacul.

Trevize rămase uimit văzând interiorul navei. Spaţiul fusese inteligent utilizat: cameră pentru depozitarea proviziilor de alimente, îmbrăcăminte, filme şi jocuri. Exista şi o mică sală de gimnastică, un salon şi două dormitoare aproape identice.

— Acesta trebuie să fie al dumneavoastră, Profesore. E utilat cu un Lector FX.

— Excelent, exclamă mulţumit Pelorat. Ce nătâng am fost că am evitat să zbor în spaţiu până acum. Aş putea trăi netulburat aici, dragul meu Trevize.

— E mai spaţios decât m-am aşteptat, remarcă Trevize încântat.

— Iar motoarele sunt chiar în corpul navei, cum ai spus?

— În orice caz, instrumentele de control acolo sunt. Nu trebuie să stocăm combustibil. Folosim rezerva de energie fundamentală a Universului, astfel încât combustibilul şi motoarele sunt… sunt afară. Făcu un gest vag cu mâna.

— Dar, dacă nu te superi, ce facem dacă se întâmplă ceva neprevăzut?

Trevize ridică din umeri:

— N-am făcut pregătirea de navigaţie spaţială pe nave de tipul acesta. Dacă s-ar întâmpla ceva cu acţionarea gravitică, mă tem că n-as şti cum să procedez.

— Dar poţi să conduci nava asta? S-o pilotezi, adică?

— Şi eu îmi pun aceeaşi întrebare.

— Crezi că e o navă automată? Nu s-ar putea întâmpla să devenim simpli pasageri? Poate că nu-i nevoie decât să stăm pe fotoliu.

— Există aşa ceva în cazul legăturilor între planete şi staţii spaţiale din interiorul sistemelor stelare, dar încă n-am auzit despre călătorii controlate automat prin hiperspaţiu. Cel puţin până acum.

Aruncă o privire în jur şi fu cuprins de un fior de nelinişte. Reuşise, oare, zgripţuroaica de Primar să meargă atât de departe cu planurile ei? Fusese Fundaţia în stare să automatizeze inclusiv călătoriile interstelare, iar acum avea să ajungă pe Trantor împotriva voinţei lui, ca o simplă piesă de mobilier de pe navă, fără să aibă un cuvânt de spus în privinţa destinaţiei?

Mimând vioiciune şi bună dispoziţie, i se adresă parcă cu gura altuia:

— Domnule Profesor, aşezaţi-vă. Primarul a afirmat că nava este complet computerizată. Dacă dumneavoastră aveţi un Lector FX în cameră, atunci sunt sigur că la mine voi găsi un computer. Fceţi-vă comod şi, între timp, eu voi vedea cum stau lucrurile.

Pelorat deveni dintr-o dată neliniştit:

— Trevize, dragă prietene… Sper că nu vei coborî.

— Nu mi-am pus în minte aşa ceva, Profesore. Şi chiar dacă aş încerca, puteţi fi sigur că aş fi oprit. Intenţia Primarului este să nu mă lase să fug. Nu vreau decât să aflu cum funcţionează Far Star. Zâmbi încurajator: N-am de gând să vă părăsesc.

Încă zâmbea când intră în camera care simţea că-i fusese destinată şi, după ce închise uşa fără zgomot, redeveni grav. Cu siguranţă că existau modalităţi de a lua legătura cu planete din vecinătatea navei. I se părea imposibil de conceput o navă izolată în mod deliberat de restul lumii şi, prin urmare, undeva, într-un perete probabil, trebuia să fie instalat un Comunicator. L-ar putea folosi pentru a lua legătura cu biroul Primarulu pentru a cere instrucţiuni.

Cercetă cu atenţie pereţii, capătul patului şi mobilierul cu linii elegante şi plăcute. Dacă nu descoperea nimic aici, avea să scotocească restul navei.

Tocmai voia să plece când ochii îi fură atraşi de un cerc luminos de pe suprafaţa cafenie şi netedă a biroului. Pe el scria cu litere ordonate: INSTRUCŢIUNI DE UTILIZARE A COMPUTERULUI. Aha!

Inima începu să-i bată mai iute. Existau tot felul de computere şi programe pentru a căror deprindere i-ar fi trebuit mult timp. Trevize nu făcuse niciodată greşeala de a-şi subestima inteligenţa dar, pe de altă parte, nu era un Maestru Desăvârşit. Unii aveau talentul pentru a folosi computerul, iar alţii nu, şi Trevize ştia foarte bine din ce categorie făcea parte.

În scurta lui carieră în Flota Fundaţiei ajunsese la gradul de locotenent şi când şi când îndeplinise funcţia de ofiţer de serviciu, astfel că avusese prilejul să utilizeze computerul navei. Cu toate acestea, nu acţionase de unul singur şi nici nu avuseseră nevoie să cunoască mai mult decât manevrele de rutină pe care le presupunea funcţia.

Cu un sentiment de deznădejde, în faţa ochilor îi apărură volumele ce conţineau programele complete şi-şi aminti atitudinea Sergentului Tehnician Krasnet, aflat la consola computerului de pe navă. Degetele lui jucau pe tastatura ce părea a fi unul dintre cele mai complexe instrumente muzicale din Galaxie şi făcea totul cu un aer nonşalant de parcă simplitatea aceea l-ar fi plictisit, totuşi trebuia şi el să consulte volumele din când în când, blestemându-şi stângăcia.

Trevize ezită o clipă, apoi puse degetul pe cercul luminos şi imediat lumina inundă întreaga tăblie a biroului. Apărură contururile a două mâini: stânga şi dreapta. Cu o mişcare neaşteptată şi înceată, tăblia biroului se înclină la patruzeci şi cinci de grade.

Trevize se aşeză pe scaunul din faţa biroului. Nu erau necesare cuvinte. I se sugera ce avea de făcut.

Îşi puse palmele deasupra contururilor care erau astfel aşezate încât acest lucru îi reuşi fără nici un efort. Tăblia biroului i se păru moale, aproape catifelată când o atinse, şi palmele i se afundară în ea.

Îşi privi mâinile cu uimire pentru că ele nu se afundaseră de fel. Ochii îl asigurau că rămăseseră pe suprafaţa aceea. Şi cu toate astea, simţurile îi spuneau că suprafaţa biroului cedase, iar ceva cald şi moale îi reţinea palmele.

Ce era asta?

Dar acum?

Privi în jur, apoi închise ochii ca răspuns la sugestia pe care o primise.

Nu auzise nici o vorbă. Nimic!

În creierul lui se iscă un gând fugar venit de niciunde, părând totuşi să-i aparţină, care îi comunică:

“Închide ochii, te rog. Relaxează-te. Vom stabili legătura”.

Prin palme?

Trevize îşi imaginase că dacă omul avea să comunice vreodată cu un computer prin intermediul gândirii, acest lucru se va realiza cu ajutorul unui dispozitiv ca o glugă aşezat pe cap şi cu electrozi fixaţi de ţeastă şi de ochi.

Dar mâinile?

Dar de ce nu? Trevize se simţi plutind ca într-un somn, fără însă a-şi pierde din acuitatea mentală. De ce nu mâinile?

Ochii nu erau altceva decât organe de simţ. Creierul nu era decât un pupitru central de comandă, protejat de oasele craniului şi separat de suprafaţa corpului, expus tuturor influenţelor.

Mâinile reprezentau suprafaţa activă, ele simţeau şi manipulau Universul.

Fiinţele umane gândeau cu mâinile. Mâinile satisfăceau curiozitatea, pipăiau, apucau, răsuceau, ridicau şi cântăreau totul. Existau animale care posedau un creier de dimensiuni apreciabile, însă ele nu aveau mâini şi asta le deosebea cu totul de om.