Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

— Ale fiecărei stele? făcu Pelorat vădit impresionat.

— Ei, probabil că nu pentru toate cele trei sute de miliarde. Cu siguranţă că ale stelelor care luminează planete populate şi probabil că sunt incluse şi cele din clasa de spectru K, precum şi cele mai luminoase. Asta ar însemna aproximativ şaptezeci şi cinci de miliarde.

— Orice stea a vreunui sistem populat?

— N-aş vrea să susţin ceea ce nu ştiu sigur; probabil că nu-s toate. La urma urmelor, pe vremea lui Hari Seldon erau douăzeci şi cinci de milioane de sisteme populate, ceea ce ar părea mult, însă asta înseamnă doar o stea din o mie două sute. Iar apoi, în cele cinci secole ce au urmat, destrămarea Imperiului nu a împiedicat colonizarea altor sisteme. Cred mai degrabă că situaţia asta a încurajat colonizările. Mai sunt încă o mulţime de planete locuibile către care umanitatea se poate extinde, aşa că s-ar putea ca ele să fi sporit la treizeci de milioane. Există chiar posibilitatea ca cele recent colonizate să nu figureze în documentele Fundaţiei.

— Dar cele vechi? Acestea ar trebui să fie incluse, fără nici o excepţie.

— Aşa-mi imaginez. Nu pot băga mâna-n foc, desigur, dar m-ar mira ca vreun sistem locuit de multă vreme să lipsească din documente. Să-ţi arăt ceva, asta dacă posibilităţile mele de a controla computerul merg atât de departe.

Trevize făcu un efort să-şi încordeze mâinile care părură să se cufunde şi mai mult în strânsoarea uşoară a computerului. Poate că nici n-ar fi trebuit să facă asta; ajungea să gândească simplu şi fără grabă: Terminus!

Nici nu se închegă bine gândul că îi şi apăru, ca răspuns, imaginea unui diamant de un roşu orbitor, aşezat chiar la marginea vârtejului.

— Uite soarele nostru, zise el mişcat. Asta-i steaua în jurul căreia se roteşte Terminus.

— Aha! exclamă Pelorat cu o şoaptă nesigură.

Un punct de un galben strălucitor căpătă viaţă într-un grup numeros de stele din chiar inima Galaxiei, situat însă într-o parte a incandescenţei centrale. Era mai apropiat de marginea Galaxiei spre care se afla Terminus.

— Iar acela, zise Trevize, este soarele Trantorului.

Se auzi un nou oftat, apoi Pelorat îndrăzni:

— Sigur? Se spune că Trantor este situat în centrul Galaxiei.

— Într-un fel chiar este. Foarte aproape de centru, atât cât să poată fi locuibil. E mai apropiat decât orice alt sistem populat. O gaură neagră formează adevăratul centru al Galaxiei, iar ea are masa a circa un milion de stele, astfel că reprezintă un loc de o violenţă deosebită. După câte ştiu, nu există viaţă acolo şi probabil că nici nu poate exista. Trantor face parte din subinelul cel mai apropiat de centru al braţelor spiralei şi crede-mă că dacă-ai vedea cerul nopţii de acolo ai avea impresia că se află exact în miezul Galaxiei. E înconjurat de o aglomerare extrem de bogată de stele.

— Golan, ai fost pe Trantor? întrebă Pelorat plin de invidie.

— Nu tocmai, însă am văzut reprezentări holografice ale cerului său.

Trevize aruncă o privire întunecată către Galaxie. În căutarea celei de-a Doua Fundaţii, pe vremea Catârului toată lumea cercetase hărţile Galactice şi pe această temă fuseseră scrise şi filmate nenumărate volume.

Şi toate astea pentru că Hari Seldon afirmase, de la început, că a Doua Fundaţie va fi întemeiată “la celălalt capăt” al Galaxiei, numind acel loc “Capătul Stelei”.

La celălalt capăt al Galaxiei! Exact în clipa când Trevize gândi asta, se ivi o linie delicată şi albastră care se întindea de la Terminus prin gaura neagră din centrul Galaxiei, către cealaltă extremitate. Trevize tresări fără să-şi dea seama. Nu ceruse în mod explicit linia, dar se gândise la ea destul de limpede şi asta îi fusese suficient computerului.

Dar bineînţeles că ruta în linie dreaptă către partea opusă a Galaxiei nu înseamnă neapărat un indiciu privind “celălalt capăt” la care se referise Seldon. Doar Arkady Darell (dacă ar fi fost să dea crezare autobiografiei ei) fusese cea care folosise expresia “un cerc nu are capăt” pentru a arăta ceea ce acum toată lumea considera drept adevărat…

Şi, cu toate că Trevize încercă să-şi înăbuşe gândul, computerul fusese mai iute decât el. Linia albastră se şterse şi în locul ei apăru un cerc ce aproape că tivea cu albastru Galaxia şi trecea prin punctul roşu aprins, adică prin soarele Terminusului.

Un cerc nu are capăt, iar dacă cercul începe la Terminus, şi pornim în căutarea celuilalt capăt, asta n-ar însemna altceva decât o revenire pe Terminus, şi exact acolo trebuia să fi fost întemeiată a Doua Fundaţie, populând aceeaşi lume ca şi Prima.

Dar dacă în realitate nimeni n-o găsise, şi aşa-zisa descoperire a celei de-a Doua Fundaţii rămăsese o iluzie, arunci ce era de făcut? În această situaţie ce altceva, în afară de linia dreaptă şi de cerc, ar putea clarifica totul?

— Ai început să creezi iluzii? întrebă Pelorat. Ce-i cu cercul acela albastru?

— Testam comenzile. Ai vrea să localizăm Pământul? După câteva clipe de tăcere, Pelorat se hotărî să vorbească:

— Glumeşti?

— Nu. Să încercăm.

Încercă, dar nu se-ntâmplă nimic.

— Regret, zise Trevize.

— Nu e acolo? Nu există Pământul?

— Presupun că am gândit greşit comanda, deşi nu mi se pare posibil. Mai degrabă cred că Pământul nu este inclus pe lista pe care o are computerul la dispoziţie.

— Ar putea figura sub un alt nume.

Trevize prinse ideea din zbor:

— Sub ce nume, Janov?

Pelorat rămase tăcut şi, la adăpostul întunericului, Trevize zâmbi. Se gândi că o dată cu trecerea vremii exista posibilitatea ca lucrurile să se clarifice. Să mai aştepte puţin. Să nu forţeze lucrurile. Apoi, în mod deliberat, schimbă subiectul:

— Mă întreb dacă am putea manipula timpul.

— Timpul? Şi cum am putea face asta?

— Galaxia se roteşte. Terminusului îi trebuie aproximativ jumătate de miliard de ani pentru a efectua o rotaţie completă de-a lungul circumferinţei mari a Galaxiei. Stelele mai apropiate de centru termină această călătorie mult mai repede, desigur. S-ar putea ca în computer să existe date referitoare la mişcarea fiecărei stele faţă de gaura neagră centrală şi, dacă e aşa, vom comanda computerului să multiplice fiecare mişcare de milioane de ori astfel încât să facă vizibil efectul de rotaţie. Să încerc să-i comand asta.

Comunică instrucţiunea şi nu putu să nu-şi simtă muşchii încordându-se sub efortul de voinţă pe care-l exercită, ca şi cum ar fi cuprins Galaxia în braţe şi ar fi accelerat-o, răsucind-o, obligând-o să se rotească, şi ar fi întâmpinat o rezistenţă uriaşă în această teribilă încercare.

Galaxia se mişcă. Încet, maiestuos, ea se rotea în direcţia în care ar fi trebuit să se mişte pentru ca braţele spiralei să se strângă. Timpul se scurgea nebănuit de repede — un timp fals, artificial — şi în această mişcare stelele deveniră licăriri evanescente.

Ici şi colo, unele dintre cele mai mari căpătară o culoare roşu înşhis, crescând în strălucire pe măsură ce redeveneau gigante roşii. Iar apoi, o stea dintr-o aglomerare centrală explodă fără să scoată vreun sunet producând o văpaie orbitoare care, pentru o fracţiune de secundă, întunecă restul Galaxiei şi apoi se mistui. După aceea mai văzură o explozie într-unul dintre braţele spiralei, apoi alta, nu departe de prima.

— Supernove, spuse Trevize cu o voce tremurătoare.

Putea computerul să anticipeze cu precizie ce stele vor exploda şi când? Ori folosea doar un model simplificat care servea pentru a arata viitorul stelelor în termeni mai degrabă generali decât exacţi?