Isaac Asimov - Marginea Fundaţiei

— Te rog, Trevize, i se adresă Bliss cu gravitate şi cu o atitudine din care aerul ştrengăresc dispăruse dintr-o dată. Nu te înfuria. Vezi, folosesc numele tău întreg şi o fac cu toată seriozitatea. Şi Dom te-a rugat să ai răbdare.

— Pentru numele tuturor planetelor din Galaxie, locuibile sau nu, nu vreau să mai am răbdare. Dacă-i atât de important nu merit să mi se dea o explicaţie? Întâi şi-ntâî să-mi spui de ce n-a venit Dom cu noi. Nu-i destul de importantă sarcina asta ca să fie şi el pe Far Star?

— Dar este aici, Trevize, spuse Bliss. Dacă-s eu aici, înseamnă că e şi el, după cum fiecare om de pe Gaia, fiecare fiinţă şi fiecare părticică din planetă se află alături de noi.

— Poate că tu eşti convinsă că-i adevărat, dar eu nu socot aşa. Doar nu pot să iau toată planeta pe navă. Abia dacă mai încape o persoană. Te avem pe tine şi Dom e o parte din tine… Foarte bine. De ce n-a mers Dom, iar tu să rămâi o parte din el?

— În primul rând, îl lămuri Bliss, Pel, vreau să spun că Pe-lo-rat a cerut ca eu să vin cu voi. Deci eu, nu Dom.

— A fost galant. Trebuia să-l luaţi în seamă?

— Of, dragă prietene, asta-i bună, izbucni Pelorat, ridicându-se în picioare, roşu în obraji. Am vorbit serios. Nu vreau să fiu ignorat în felul ăsta. Recunosc că n-are importanţă ce parte din Gaia se află pe nava noastră. Însă e mai plăcut pentru mine că ne însoţeşte Bliss, iar tu ar trebui să simţi la fel. Hai, Golan, te porţi ca un copil răsfăţat.

— Da? Chiar aşa? protestă Trevize încruntându-se. Bine, aşa o fi. Cu toate astea, ameninţă el, împungând din nou cu degetul spre Bliss, vă asigur că n-o să fac ce vreţi voi dacă nu sunt tratat omeneşte. Întâi de toate am de întrebat două lucruri: Ce trebuie să fac? Şi de ce tocmai eu?

Bliss rămase cu ochii holbaţi şi se dădu uşor înapoi:

— Iartă-mă, dar nu pot să-ţi spun acum. Nici Gaia, în întregul ei, nu-ţi poate spune. Trebuie în primul rând să ajungi acolo fără a şti nimic. Apoi va trebui să faci ceea ce crezi că trebuie făcut, calm şi fără să te Iaşi purtat de emoţii. Dacă vei rămâne în starea de acum, totul va fi zadarnic şi, într-un fel sau altul, Gaia îşi va găsi sfârşitul. Trebuie să-ţi revizuieşti atitudinea şi nu ştiu cum să te ajut.

— Dom ar şti dac-ar fi aici? întrebă cu îndărătnicie Trevize.

— Dom se află aici. El/eu/noi nu ştim cum să procedăm ca să te linişteşti. Nu înţelegem fiinţele umane care nu pot să simtă care-i locul lor în planul general, care nu simt că sunt o parte dintr-un întreg.

— Nu-i adevărat. Aţi putut captura nava mea de la o distanţă mai mare de un milion de kilometri şi ne-aţi făcut să fim calmi, deşi sentimentul nostru dominant era de disperare. Calmaţi-mă şi acum. Să nu-mi spuneţi că nu puteţi.

— Dar nu trebuie. Nu în aceste clipe. Dacă ţi-am schimba starea sau te-am condiţiona într-un fel sau altul n-ai valora mai mult decât un om obişnuit şi nu ne-ai fi de nici un folos. Dacă te influenţăm în momentul acesta, am fi pierduţi. Te rog. Trebuie să te calmezi prin propriile tale forte.

— Nici o şansă, domnişoară, dacă nu-mi spui măcar o parte din ceea ce vreau să ştiu.

— Bliss, lasă-mă pe mine să-ncerc, se rugă Pelorat. Du-te rogu-te în cealaltă cameră.

— Bliss se retrase încet cu spatele. Pelorat închise uşa în urma ei.

— Poale să audă, să vadă şi să simtă totul, spuse Trevize. Ce importanţă are dacă rămânem singuri sau nu?

— Pentru mine are. Vreau sâ fiu numai cu tine, chiar dacă izolarea nu-i decât o iluzie. Golan, dacă te temi…

— Nu fi caraghios.

— Ba ţi-e teamă. Nu ştii încotro mergi, ce te aşteaptă, ce ar trebui să faci. Ai tot dreptul să te simţi neliniştit.

— Darjm sunt.

— Ba da. Probabil că nu te temi, ca mine, de pericolele fizice. Mie mi-a fost groază să mă aventurez în spaţiu, m-am temut de fiecare nouă lume pe care aveam s-o văd, şi m-a înfiorat orice lucru pe care nu-l mai văzusem până atunci. La urma urmei, mi-am petrecut jumătate de secol în izolare, în renunţări de tot felul, în timp ce tu ai făcut parte din Flotă şi te-ai azvârlit în vârtejul politicii, într-un cuvânt, te-ai învăţat şi cu binele şi cu răul de acasă sau din spaţiu. Eu am încercat să fiu mai curajos şi tu m-ai ajutat. De când suntem împreună ai avut răbdare cu mine, ai fost bun şi înţelegător şi, datorită ţie, am învăţat să-mi stăpânesc teama şi să mă port bărbăteşte. Dă-mi voie şi mie să-ţi întorc serviciul pe care mi l-ai făcut şi să te ajut în clipele astea.

— Dar ţi-ain spus că nu mă tem.

— Ba te temi. Dacă nu de altceva, te temi din cauza răspunderii ce te apasă. Ţi-e limpede că o lume întreagă depinde de tine şi că prin urmare va trebui să trăieşti cu sentimentul că distragerea ei s-a datorat nereuşitei tale. De ce să porţi răspunderea pentru o lume care nu înseamnă nimic pentru tine? Ce drept au ei să-ţi pună în spate o asemenea sarcină? Nu te temi numai de eşec, aşa cum i s-ar întâmpla oricui în situaţia asta, dar te înfurie că ei te-au pus în postura de a-ţi fi frică.

— Te-nşeli amarnic.

— Nu cred, aşa că te rog să mă laşi s-o fac eu în locul tău. Mă ofer să acţionez eu, indiferent despre ce-ar fi vorba. Presupun că nu-i un lucru care să-ţi ceară forţă fizică sau vitalitate, pentru că atunci un simplu mecanism te-ar înlocui cu acelaşi rezultat. Bănuiesc că nu e nici ceva care să necesite aptitudini mentale, pentru că asta e specialitatea lor. S-ar putea să, ei bine, nu ştiu, dar dacă nu-ţi trebuie nici muşchi, nici inteligenţă, atunci întrunesc şi eu calităţile necesare şi sunt gata să-mi asum răspunderea.

— De ce eşti aşa de dornic să preiei povara asta? îl întrebă tăios Trevize.

Pelorat privi în pământ, parcă temându-se să-l privească drept în ochi:

— Am avut o soţie. Am cunoscut femeile, totuşi ele n-au devenit importante în viaţa mea. Întotdeauna interesante, plăcute, dar niciodată foarte importante. Şi deodată, femeia asta…

— Cine? Bliss?

— Pentru mine înseamnă ceva.

— Pentru numele Terminusului, Janov, ea ştie fiecare vorbă de-a ta.

— Asta nu schimbă situaţia. Ştie oricum. Vreau să-i fac pe plac. Voi prelua eu sarcina asta, oricare ar fi ea; voi risca oricât, cu speranţa foarte îndepărtată că ea mă va aprecia.

— Janov, e-un copil.

— Nu-i copil, şi ceea ce crezi tu despre ea nu are nici o importanţă pentru mine.

— Nu-ţi dai seama cum apari în faţa ei?

— Un bătrân? Şi ce dacă? Ea e o parte dintr-un întreg, iar eu nu sunt, şi fie şi numai asta ridică un zid de netrecut între noi. Crezi că nu-mi dau seama? Dar nu-i cer nimic altceva decât să…

— Să aibă o părere bună despre tine?

— Da, sau orice alt simţământ ce l-ar putea nutri.

— Şi pentru atâta lucru vrei să faci totul în locul meu? Janov, poate n-ai ascultat cu atenţie. Nu te vor pe tine, ci pe mine dintr-un motiv blestemat pe care nu-l pricep nici în ruptul capului.

— Dacă tu nu vrei şi cineva trebuie oricum s-o facă, mai bine eu decât altul, asta-i clar.

Trevize clătină din cap:

— Nu-mi vine a crede că se poate întâmpla aşa ceva. Bătrâneţea îţi bate la uşă, iar tu descoperi dintr-o dată tinereţea. Janov, încerci tu s-o faci pe eroul ca să poţi muri şi tu pentru trupul acela.

— Nu mai vorbi aşa. Nu-mi arde de glume.

Trevize vru să râdă, dar văzând chipul grav al lui Pelorat îşi drese glasul şi spuse;