Larry Niven - Lumea Inelară

— Material de fundaţie.

— Prima dată când l-am văzut am crezut că e o gheaţă murdară. Zăpadă murdară în vacuum deplin! Să lăsăm însă acest aspect. Îţi aminteşti de noaptea în care ai studiat acea gigantică hartă a Lumii Inelare? N-ai putut găsi Pumnul-lui-Dumnezeu. De ce?

Kzinul nu răspunse.

— Pentru că nu era acolo atunci când a fost făcută harta, continuă bărbatul. Prill, mă auzi?

— Sunt aici. Unde aş fi putut să plec?

— În regulă. Închide trapele sasului. Repet, închide uşile sasului acum . Vezi să nu te tai în fir.

— Ai mei au inventat acest fir, Louis!

Vocea lui Prill era înecată în zgomot de fond. Urmă un minut de tăcere, apoi:

— Ambele trape sunt închise.

Improbabilul trecea printre cei doi colţi ai muntelui. În mod normal, Louis ar fi trebuit să fie şi mai încordat, deoarece subconştientul lui se aşteptase să găsească un fel de canion printre aceste vârfuri.

— Louis, ce crezi că vei găsi în craterul Pumnului-lui-Dumnezeu?

— Stele.

Kzinul era şi el încordat.

— Nu-ţi bate joc de mine, în numele…

Şi, dintr-o dată, se treziră dincolo. Nu exista nici o trecătoare. Nu era decât coaja spartă a fundaţiei Inelului, subţiată de forţe teribile, iar în vârful ei craterul scobit în Pumnul-lui-Dumnezeu.

Se prăbuşeau. Iar craterul era plin de stele.

Louis Wu avea o imaginaţie extraordinară. În mintea sa succesiunea evenimentelor era perfect clară.

Vedea sistemul Lumii Inelare — steril, golit de marile colectoare, conţinând doar o stea din categoria G2, un lanţ de pătrate de umbră şi Inelul.

Văzu apoi un corp străin trecând aproape, prea aproape. Îi urmări căderea hiperbolică din spaţiul interstelar şi-i observă traiectoria întreruptă în imediata vecinătate a părţii exterioare a Lumii Inelare. În viziunea sa acest corp avea dimensiunile Lunii.

În primele secunde trebuia să fi fost alcătuit doar din plasmă ionizată. Un meteorit se poate răci prin ablaţiune, prin evaporarea straturilor sale exterioare. Dar aici vaporii nu se puteau extinde; de aceea şi corpul îşi croise drum cu forţa printr-un buzunar deformat din fundaţia Inelului.

Peisajul se ridicase concomitent, iar ecologia sa grijuliu planificată şi sistemul de precipitaţii se făcuseră zob, afectând o regiune mai mare decât suprafaţa Pământului. Tot acest deşert… şi Pumnul-lui-Dumnezeu însuşi, ridicat la peste 1500 km, înainte ca incredibila elasticitate a materialului de fundaţie să cedeze şi bila de foc să treacă prin el.

Pumnul-lui-Dumnezeu? Da, la naiba! Privindu-l dintr-o celulă a unei închisori de pe Lumea Inelară, Louis Wu îşi imaginase evenimentul în mintea sa cu extremă claritate. Trebuia să fi fost vizibil de la ambele Ziduri de Margine: o bilă infernală de foc de mărimea Lunii trecând prin fundaţie aidoma pumnului unui om puternic printr-o cutie de carton.

Băştinaşii puteau fi recunoscători că fundaţia se deformase atât de mult. Gaura era suficient de mare pentru a permite scurgerea întregului aer din interiorul Lumii Inelare. Se afla, însă, cu 1500 km prea sus.

Craterul era plin de stele.

Şi nu mai era gravitaţie, nu mai exista nimic care să ajute acţiunea motoarelor de sustentaţie. Louis nu se gândise chiar atât de departe.

— Apucă-te de ceva, urlă el, şi ţine-te bine! Dacă ieşi prin fereastră, n-am cum să te mai salvez.

— Evident că nu, răspunse Kzinul.

Interlocutorul se încolăcise în jurul unei bare metalice. Louis găsi o alta.

— Nu-i aşa că am avut dreptate? Stele…

— Da, Louis, dar cum ai ştiut?

Acum se simţea puţină gravitaţie, o uşoară împingere a Improbabilului . Scheletul de clădire se răsucise atât de mult încât fereastra panoramică ajunsese să lumineze în sus.

— Ţine! zise mândru Louis, întinzându-se pentru a apuca partea potrivită a barei. E din ce în ce mai bine. Sper că Prill s-a legat de ceva, va avea o călătorie foarte zdruncinată. Până în vârful muntelui, agăţată la capătul a 15 mii de kilometri de fir de pătrate de umbră. Până pe marginea craterului, apoi…

Priviră partea exterioară a acestei lumi stranii. O suprafaţă sculptată şi aproape infinită. În mijloc, o perforaţie meteorică conică, extraordinară, strălucind în adâncuri. În vreme ce Improbabilul oscila ca o bilă de plumb sub Inel, soarele străluci o clipă în fundul craterului.

— …În jos şi afară. În acel moment noi vom fi legaţi de Mincinos , iar acesta se va afla pe drumul spre spaţiul liber cu o viteză de 1200 km/secundă. E destulă vreme pentru ca firul să ne aducă alături, iar dacă acest lucru nu se întâmplă, avem propulsorul din scuterul lui Nessus…

— Mă întrebi cum am ştiut? Ţi-am spus asta. Nu ţi-am vorbit despre relief?

— Nu.

— Acesta a constituit dovada hotărâtoare. Toate zonele dezgolite până la materialul de fundaţie şi prăbuşirea civilizaţiei petrecută cu doar 1500 de ani în urmă! Asta s-a întâmplat fiindcă cele două perforaţii meteorice au perturbat sistemul de curenţi atmosferici. Nu ţi-ai dat seama că cea mai mare parte a călătoriei noastre s-a desfăşurat între aceste două perforaţii?

— Un raţionament extrem de indirect, Louis.

— Dar a funcţionat.

— Ai dreptate! Şi astfel voi trăi suficient ca să mai admir un asfinţit de soare, murmură Kzinul.

Louis simţi un fel de şoc electric.

— Şi tu obişnuieşti să faci asta? bâigui el.

— Da. Uneori privesc asfinţiturile. Hai să vorbim însă despre Marele Şlem .

— …Ce-ai zis?

— Dacă aş reuşi să fur de la tine Marele Şlem , specia mea ar domina spaţiul cunoscut, până când altă specie mai puternică ar interfera cu sfera noastră de influenţă. Am uita tot ce am învăţat atât de greu despre cooperarea cu speciile străine.

— Adevărat, răspunse Louis din întuneric.

Tracţiunea realizată de fir era acum continuă. Mincinosul probabil că era pe drum urcând pantele de 10 grade ale muntelui.

— Ar fi fost posibil să nu ajungem atât de departe, de vreme ce norocul mai multor indivizi ca Teela Brown protejează Pământul, continuă Interlocutorul. Şi totuşi onoarea mă împinge să fac această încercare. Cum aş putea să îndepărtez specia căreia îi aparţin de onorabila cale a războiului? Zeii mei m-ar repudia.

— Te-am prevenit în legătură cu joaca de-a zeii! Lasă răni…

— Din fericire, nu se pune problema. Mi-ai spus că aş distruge Marele Şlem dacă aş încerca să-l fur. Riscul e prea mare. Încă mai avem nevoie de hiperpropulsorul Păpuşarilor pentru a scăpa de frontul de undă al exploziei Nucleului.

— Destul de adevărat, conveni Louis. Dar dacă aş fi minţit?

— N-aş spera să pot depăşi o fiinţă cu inteligenţa ta. Soarele străluci din nou în craterul giganticului munte.

— Gândeşte-te, totuşi, cât de puţin am călătorit, vorbi din nou pământeanul. Am parcurs 240 de mii de kilometri în cinci zile, iar la înapoiere am făcut aceeaşi distanţă în două luni. O şeptime din cel mai scurt drum de-a curmezişul Lumii Inelare! Iar Teela şi Căutătorul vor să-i dea ocol!

— Nu-s în toate minţile…

— Nici n-am văzut Zidul de Margine. În schimb, ei or să-l vadă. Mă întreb câte alte lucruri am ratat? Dacă navele Lumii Inelare au ajuns până pe Pământ, poate că au luat la bord şi unele exemplare de balene, înainte ca noi să le exterminăm. Nici până la ocean n-am ajuns… Gândeşte-te la oamenii pe care-i vor întâlni… O cultură poate apuca pe căi nebănuite de evoluţie. Şi tot acest spaţiu… Lumea Inelară e atât de mare…