Larry Niven: Lumea Inelară

Nu purta centură!

Dar trebuia să aibă una!

Teela îi întinse eşarfa ei.

Louis o apucă, făcu un laţ şi improviză un garou pentru gâtul retezat. Nessus privise tot timpul ca hipnotizat la tăietură şi la sângele care-i pulsa din carotidă. Abia acum îşi ridică ochiul rămas spre faţa lui Louis, apoi ochiul se închise şi Păpuşarul leşină.

Louis strânse nodul şi mai tare. În cele din urmă, eşarfa Teelei reuşi să închidă unica arteră, cele două vene majore, laringele, totul.

I-ai pus un garou în jurul gâtului, domnule doctor? Dar hemoragia se oprise.

Bărbatul se opinti şi-l ridică în spinare, după care se întoarse şi alergă spre turn. Căutătorul fugea în faţa sa acoperindu-l, descriind arcuri cu vârful sabiei, de parcă ar fi fost în căutarea unui duşman. Băştinaşii înarmaţi îi priveau de la distanţă, dar nu se încumetau să se apropie.

Teela îl urmă pe Louis. Kzinul încheia plutonul scotocind cu lumina strălucitoare a laserului orice ascunzişuri posibile în căutare de inamici. Ajuns la baza rampei se opri, aşteptă până când Teela fu în siguranţă… apoi Louis prinse cu coada ochiului imaginea sa îndepărtându-se.

De ce făcuse asta?

Nu era timp pentru întrebări. Bărbatul porni în fugă pe trepte. Ajunse pe punte având senzaţia clară că Păpuşarul devenise incredibil de greu. Îl puse jos lângă scuterul încastrat în plastic, cotrobăi după trusa de prim ajutor, apoi îi fixă palpatorul diagnostician în jurul gâtului, dincolo de garou. Trusa de prim ajutor era încă ataşată de scuter printr-un fel de cordon ombilical şi Louis presupuse că probabil era mult mai complexă decât a sa.

Imediat toate comenzile bucătăriei automate se modificară de la sine. Câteva secunde mai târziu un tub ieşi din pupitru şi atinse gâtul pacientului, căută o anumită zonă a pielii, făcu o înţepătură şi intră înăuntru.

Louis îşi opri un tremur. Alimentaţie intravenoasă. Poate că Nessus mai trăia…

Improbabilul se afla deja în aer; decolarea trecuse neobservată. Kzinul era aşezat pe prima treaptă de deasupra rampei de aterizare, privind în jos spre castelul numit Cer. Ţinea grijuliu ceva în mâini.

— Păpuşarul e mort? îl întrebă pe Louis.

— Nu, deşi a pierdut o groază de sânge, răspunse bărbatul aşezându-se lângă el cu un aer obosit şi deprimat… Oare Păpuşarii intră în stare de şoc?

— De unde să ştiu eu? Şocul propriu-zis este un mecanism ciudat. Am avut nevoie de secole de studiu pentru a înţelege de ce voi, oamenii, mureaţi atât de uşor sub tortură.

În mod clar Kzinul era preocupat de altceva. Totuşi, el continuă să-l chestioneze pe pământean:

— A fost din nou norocul Teelei Brown?

— Aşa cred.

— De ce? În ce fel rănirea Păpuşarului ar fi ajutat-o pe Teela?

— Ar fi trebuit s-o vezi prin ochii mei, răspunse Louis. Era… unilaterală atunci când am cunoscut-o. Ca şi cum…

Fraza pe care o folosise îi deşteptase amintiri de mult uitate, aşa încât continuă:

— În poveste era vorba de o fată. Eroul avea o vârstă medie, era foarte cinic şi o căuta pretutindeni, din cauza legendei care circula despre ea. Iar atunci când a găsit-o, n-a mai fost sigur dacă legendele erau adevărate. Asta până când ea s-a întors. Atunci el a văzut că fata era goală pe dinăuntru: purta doar masca flexibilă a unei fete. Ea nu putea fi rănită, Kzinule! Asta dorea omul ăla. Toate femeile din viaţa sa sfârşeau prin a fi rănite, iar el căuta să spulbere acel blestem. În cele din urmă, tipul n-a putut suporta gândul că n-o putea răni şi s-a sinucis.

— Nu înţeleg nimic din toate bazaconiile astea, Louis!

— Când a sosit aici, Teela nu era decât masca unei femei. Nu fusese niciodată rănită. Personalitatea ei nu era umană.

— Şi ce era rău în asta?

— Deoarece ea fusese proiectată să fie om înainte ca Nessus s-o transforme în altceva. Să-l ia naiba! Vezi ce a făcut? A proiectat un zeu atotputernic aşa cum şi l-a închipuit el, la modul ideal, şi a obţinut-o pe Teela Brown. Ea este tot ceea ce şi-ar dori un Păpuşar să fie. Nu poate fi rănită. Nici măcar nu se poate simţi jignită, cu excepţia cazului în care acest lucru este tot spre binele ei. Din acest motiv a venit aici. Lumea Inelară este locul potrivit pentru ea, deoarece îi oferă întreaga gamă de experienţe necesare pentru a deveni complet umană. Mă îndoiesc de faptul că Loteriile Drepturilor de Naştere au produs multe exemplare care să-i semene. În cazul ăsta toţi ar fi trebuit să beneficieze de acelaşi noroc şi, ca atare, să se afle la bordul Mincinosului . Aşadar Teela a fost mai norocoasă decât ei. Şi totuşi… ar fi posibil să existe mulţi ca Teela Brown pe Pământ! Viitorul va arăta cât se poate de ciudat atunci când toţi aceştia vor deveni conştienţi de puterea lor. Noi, muritorii obişnuiţi, vom fi siliţi prin forţa lucrurilor să ne dăm repede la o parte din calea lor.

— Şi ce e cu capul ierbivorului?

— Ea nu poate simţi vreun sentiment de compasiune în faţa durerii altuia. Poate că avea nevoie să-şi vadă rănit un bun prieten. N-ar fi exclus ca norocul ei să nu se fi sinchisit de ceea ce i s-a întâmplat lui Nessus. Ştii de unde am făcut rost de garou? Teela a observat de ce anume aveam nevoie şi a găsit ceea ce putea fi folosit. Probabil că pentru prima dată în viaţa ei a reacţionat cum trebuie într-o situaţie de criză.

— Şi de ce ar fi trebuit s-o facă? Norocul ei ar fi protejat-o…

— Niciodată n-ar fi ştiut că poate reacţiona cum trebuie în asemenea situaţii. Niciodată n-a avut prea multe motive să aibă încredere în sine.

— Pe legea mea dacă înţeleg!

— A-ţi cunoaşte limitele este o etapă a unui proces de maturizare. Teela nu se putea maturiza, nu putea deveni un adult fără să facă faţă unei situaţii de criză.

— Asta trebuie să fie o caracteristică pur umană, zise Kzinul.

Louis îi interpretă remarca ca pe o recunoaştere a unei confuzii totale.

Văzând că tovarăşul lui nu intenţiona să-i răspundă, Interlocutorul adăugă:

— Mă întreb dacă e bine să parcăm Improbabilul mai sus decât turnul căruia băştinaşii îi spun Cerul. S-ar putea să considere această acţiune drept o blasfemie. Dar asemenea raţionamente sunt inutile atunci când norocul Teelei Brown guvernează evenimentele…

Louis încă nu reuşise să vadă obiectul pe care felina îl ţinea atât de protector.

— Te-ai întors după cap? Dacă ai făcut-o, ţi-ai pierdut vremea. Nu avem cum să-l congelăm.

— Nu, Louis!

Interlocutorul scoase la iveală un obiect de mărimea unui pumn şi de forma unui titirez.

— …Nu-l atinge! S-ar putea să-ţi halească nişte degete.

— Degete? Oh!

Capătul subţiat în formă de picătură de apă al titirezului se ascuţea, iar vârful acelui ac se prelungea, devenind firul negru care lega pătratele de umbră.

— Ştiam că băştinaşii pot mânui firul de vreme ce au instalat capcana în care a căzut Nessus, explică Interlocutorul. M-am întors să văd cum au procedat.

Au descoperit unul dintre capete. Presupun că la capătul celălalt nu există decât fir simplu, rupt la mijloc în momentul în care l-am agăţat cu Mincinosul. Acesta, însă, probabil că a sărit din locaşul său de pe un pătrat de umbră. Am fost norocoşi că l-am găsit…

— Mi se pare prea frumos… În fine, îl putem târî în urma noastră. Firul n-ar trebui să se agaţe de ceva pe care să nu-l poată despica.

— Încotro mergem de aici, Louis?