Larry Niven - Lumea Inelară

— Spre tribord. Înapoi la Mincinos .

— Ai dreptate! Trebuie să-l instalăm pe Nessus în spitalul automat de pe navă. Şi apoi?

— Vom vedea.

Îl părăsi pe Kzin ce păzea mânerul în formă de picătură pentru a aduce ce mai rămăsese din cantitatea de plastic electrorigidizabil. Folosiră o doză dublă ca să fixeze mânerul de un perete şi apoi descoperiră că n-aveau cum să treacă un curent prin el. Arma Slaver le-ar fi fost de folos, dar era pierdută. Era o frustrantă situaţie de urgenţă.

În cele din urmă Louis descoperi că bateria lanternei sale mai putea asigura suficient curent prin plastic pentru a-l putea rigidiza.

Capătul mânerului care făcea legătura cu firul era îndreptat spre babord.

— Îmi amintesc că puntea de comandă era cu faţa spre tribord, zise Kzinul. Dacă nu-i aşa, va trebui s-o luăm de la capăt. Firul trebuie să se târască mereu în urma noastră.

— S-ar putea să meargă, răspunse pământeanul.

Nu era sută la sută convins… dar nu se putea pune problema să ia la bord întregul fir. Erau nevoiţi să-l lase să se târască în urma lor. Probabil că nu se va agăţa de nimic prin care să nu poată trece.

Îi găsiră pe Teela şi pe Căutător în camera motoarelor. Acolo se mai afla şi Prill, care lucra la dispozitivul de sustentaţie.

— De aici o luăm în direcţii opuse, spuse brusc Teela. Femeia asta zice că poate acosta lângă castelul plutitor. Vom trece printr-o fereastră direct în sala de banchete.

— Şi apoi? Veţi fi prizonieri, cu excepţia cazului în care veţi reuşi să deblocaţi comenzile motoarelor de asigurare a sustentaţiei.

— Căutătorul zice că are unele cunoştinţe de magie. Sunt sigură că se va descurca.

Louis nu încercă deloc s-o facă să se răzgândească. Era la fel de înspăimântat de ideea de a se aşeza în calea Teelei Brown ca şi de ideea de a opri o turmă înfuriată doar cu mâinile goale. Nu izbuti să-i adreseze decât o frază banală:

— Dacă vreodată ai greutăţi în descifrarea comenzilor, n-ai decât să apeşi la întâmplare pe butoane.

— O să-mi amintesc, râse ea, apoi adăugă pe un ton mai sobru: ai grijă de Nessus!

Zece minute mai târziu, Teela şi Căutătorul părăseau Improbabilul fără alt rămas bun. Louis avea capul plin de cuvinte, dar nu le rosti. Ce i-ar fi putut spune despre propria ei putere? Trebuia să şi-o descopere prin încercări, atâta timp cât norocul avea s-o menţină în viaţă.

În următoarele ore corpul Păpuşarului se răci ajungând să semene cu un cadavru. Luminile de pe panoul de prim ajutor rămaseră aprinse, chiar dacă erau la fel de indescifrabile. Probabil că Păpuşarul intrase în vreo formă oarecare de hibernare.

În vreme ce Improbabilul se mişca spre tribord, firul se târa în urma sa, când mai repede, când mai încet. Clădirile străvechi ale oraşului se prăbuşeau despicate de nenumăratele bucle ce se răsuceau în jurul lor. Dar mânerul rămăsese fixat în soclul său de plastic electrorigidizabil.

Oraşul turnului plutitor nu dispăru sub linia orizontului. În următoarele câteva zile deveni minuscul, apoi vag, apoi invizibil.

Prill stătea la căpătâiul lui Nessus incapabilă să-l ajute sau să-l părăsească. Suferea în mod evident.

— Trebuie să facem ceva pentru ea, zise în cele din urmă Louis. Este dependentă de tasp şi cum chestia asta nu mai funcţionează, e în pericol să se ţicnească. Dacă nu se va sinucide, atunci cu siguranţă că-l va omorî pe Nessus sau mă va omorî pe mine.

— Presupun că nu vrei sfaturi de la mine în problema asta! mârâi Kzinul.

— Nu, cred că nu.

Pentru a ajuta o fiinţă omenească în suferinţă, cineva trebuia să se transforme într-un bun ascultător. Louis încercă acest lucru, dar nu cunoştea destul limba, iar Prill nu dorea să vorbească. Bărbatul strângea din dinţi atunci când era singur, dar continua să încerce atunci când se afla în preajma ei.

O avea în permanenţă în faţa ochilor. Conştiinţa lui s-ar fi liniştit dacă ar fi putut sta departe de ea, dar femeia nu părăsea nici un moment puntea de comandă.

Încet, încet, Louis începu să înveţe limba Inginerilor şi la fel de încet Prill începu să vorbească. Louis încercă să-i povestească despre Nessus şi Teela şi despre ce înseamnă a te juca de-a zeii…

— Şi eu am crezut că sunt un zeu, recunoscu ea. Vorbesc serios! Oare de ce? Nu eu am construit această lume. Inelul e mult mai bătrân decât mine.

Femeia vorbea un dialect simplificat al limbii ei: doar două timpuri, aproape nici un fel de derivări ale cuvintelor, pronunţie exagerată.

— Ceilalţi ţi-au zis aşa, îi răspunse Louis.

— Dar eu ştiam.

— Oricine vrea să fie zeu atotputernic.

Multe fiinţe tânjesc după putere, fără a dori să-şi asume şi responsabilităţile pe care ea le implică; Louis Wu nu era însă capabil să exprime acest lucru cu vocabularul redus de care dispunea.

— Apoi a venit el. Două Capete. El avea maşina?

— El avea maşina de tasp.

— Tasp, repetă ea cu grijă. Trebuia să ghicesc asta. Taspul îl făcea zeu. A pierdut taspul, nu mai este zeu. Două Capete a murit?

Pământeanului îi venea greu să formuleze o explicaţie completă.

— El ar considera că e stupid să fie mort, răspunse el.

— Stupid să se aleagă cu capul tăiat, încheie Prill. O glumă. Femeia încercase să facă o glumă.

Treptat Prill începu să fie interesată şi de alte lucruri: de sex şi de lecţiile de limbă, precum şi de admirarea peisajului Lumii Inelare. La un moment dat traversară o zonă ocupată de Flori-Oglindă. Ea nu văzuse niciodată vreuna. În ciuda încercărilor disperate ale florilor de a-i incinera, recoltară un boboc de aproape o jumătate de metru şi-l replantară pe acoperişul clădirii. După aceea virară mult în direcţia sensului de rotaţie, pentru a evita alte concentrări mai dense de flori.

Când se epuizară rezervele de hrană, Prill îşi pierdu interesul pentru Păpuşar. Louis o declară vindecată.

În următorul sat, Prill şi Kzinul încercară să pună în aplicare Gambitul zeilor. Louis aşteptă nerăbdător deasupra, nădăjduind că Interlocutorul se va descurca, pregătindu-se sufleteşte să-şi radă părul de pe cap şi să i se alăture. Dar valoarea sa ca acolit era nulă. După zile întregi de exerciţii, încă avea mari dificultăţi cu limba.

Ceilalţi se întoarseră cu ofrande. Hrană.

Şi în timp ce zilele se transformau în săptămâni, repetară iar şi iar acest joc, ajungând să-l perfecţioneze. Blana Kzinului crescuse mai bogată, astfel încât acesta devenise din nou un fel de panteră cu blană portocalie, un fel de zeu al războiului. Conform sfatului pe care i-l dăduse pământeanul, continua să-şi ţină urechile lipite de cap.

Jocul de-a zeul îl transformă destul de mult pe Interlocutor. Într-o noapte, el aduse vorba despre asta:

— Nu mă deranjează să fac pe zeul, Louis! Mă deranjează faptul că interpretez prost.

— Adică?

— Ei pun întrebări. Femeile o întreabă pe Prill şi ea le răspunde, dar eu în general nu pot nici să înţeleg problemele, nici să dau soluţii… Bărbaţii ar trebui s-o întrebe tot pe Prill, pentru că eu nu sunt om. Dar ei mă întreabă pe mine. Pe mine, înţelegi! De ce e nevoie să ceară ajutorul unei fiinţe de o rasă străină pentru a le rezolva problemele?

— Eşti un mascul. Un zeu e un fel de simbol, chiar şi atunci când e în came şi oase. Tu eşti un simbol masculin.

— E ridicol! Nici măcar n-am organe genitale externe, aşa cum presupun că ai tu.