Larry Niven - Lumea Inelară

Se înapoie la prova. Din loc în loc, verifica poziţia firului folosind o bucată de cremă Jinxiană, obţinută de la bucătăria automată. După aceea îi marcă poziţia cu vopsea galbenă strălucitoare. Când termină, traseul firului virtual invizibil era marcat cu o linie galbenă punctată ce străbătea nava.

Atunci când firul avea să se întindă, cu siguranţă că avea să traverseze unele părţi interne ale navei. Vopseaua galbenă îi permitea lui Louis să-şi facă o idee asupra traiectoriei pe care urma s-o ia firul şi să se asigure că nu vor fi afectate părţile sistemului de asigurare a condiţiilor de viaţă. Dar vopseaua mai avea o menire — îi avertiza să se ţină la distanţă de fir, în caz contrar existând riscul de a-şi pierde niscaiva degete.

Bărbatul părăsi sasul şi aşteptă ca Interlocutorul să-l urmeze. După aceea, închise trapa superioară. În acel moment Kzinul întrebă:

— De asta ne-am întors aici?

— Te lămuresc într-o clipă.

Louis se deplasă spre pupa navei, de-a lungul carcasei Produs General, apucă mânerul firului cu ambele mâini şi-l trase uşor. Firul ţinu.

Repetă mişcarea, acum folosindu-şi toată puterea. Firul nu alunecă. Trapa sasului îl ţinea fix.

— N-avem cum să-l supunem unui test mai puternic. Nu eram sigur că uşa trapei se va închide etanş. Nu eram sigur că firul nu va trece printr-o carcasă Produs General. Nici acum nu sunt prea sigur, dar de asta am venit aici.

— Acum ce vom face?

— Vom deschide trapa sasului.

Executară operaţia.

— …Vom lăsa firul să alunece liber în timp ce-l vom duce înapoi la bordul Improbabilului , fixând acolo mânerul.

Executară şi cea de-a doua operaţie.

Firul care legase pătratele de umbră era întins spre tribord. Se târâse în urma lor pe un traseu de mii de kilometri, deoarece nu exista vreo posibilitate de a-l lua la bord. Poate că celălalt capăt se mai afla încă în ghemul din Oraşul-De-Sub-Cer, un nor de fum care ar fi trebuit să conţină milioane de kilometri de astfel de material.

Acum un capăt al său intra prin sasul dublu al Mincinosului , înconjura prin interior fuselajul, ieşea prin canalul de acces spre aripă şi se întorcea în bulgărele de plastic electrorigidizabil de sub clădirea plutitoare.

— Până acum e bine, zise Louis. Acum am nevoie de Prill. Nu, la naiba! Am uitat. Ea n-are costum etanş.

— Costum etanş? se miră Kzinul.

— O să ducem Improbabilul până pe vârful muntelui. Clădirea nu este etanşă. O să avem nevoie de costume etanşe şi Prill n-are aşa ceva. Va trebui s-o lăsăm aici.

— Un aeroscuter n-are destulă putere ca să tragă Mincinosul pe panta asta până pe vârful muntelui! În plus, motorul este încărcat cu masa suplimentară a clădirii plutitoare.

— Nu, nu, nu! Nu vreau să trag Mincinosul . Nu intenţionez decât să întind firul. Acesta ar trebui să alunece liber prin corpul navei, până când i-aş da ordin lui Prill să închidă sasul.

Kzinul reflectă o vreme, apoi dădu din cap.

— Ar putea funcţiona. Dacă scuterul Păpuşarului n-are suficientă forţă, nu ne rămâne decât să tăiem alte bucăţi din clădire, ca s-o facem mai uşoară. Dar de ce? Ce te aştepţi să găseşti în vârf?

— Ţi-aş putea spune într-un singur cuvânt, dar ai zice că sunt nebun. Dacă mă înşel, îţi jur că nu vei afla niciodată!

Şi gândi: „Va trebui să-i spun lui Prill ce să facă, apoi să umplu canalul de acces la aripă al Mincinosului cu plastic. Asta nu va opri firul să alunece, dar va face nava aproape etanşă.”

Improbabilul nu era o navă spaţială. Forţa ei ascensională era de natură electromagnetică, acţionând asupra fundaţiei Inelului. Iar fundaţia Inelului se ridica odată cu Pumnul-lui-Dumnezeu, pentru că acesta era gol pe dinăuntru. Evident că Improbabilul urma să aibă tendinţa de a se înclina, de a aluneca înapoi, împotrivindu-se acţiunii scuterului Păpuşarului.

Pentru această problemă Kzinul găsise o rezolvare.

Se îmbrăcaseră în costume etanşe încă înainte de a începe propriu-zis călătoria. Louis sugea o supă dintr-un tub şi-şi aduse aminte de gustul cărnii fripte la raza unui laser de iluminare. Interlocutorul sugea sânge reconstituit şi se gândea la propriile sale fantome.

Cu siguranţă că nu vor mai avea nevoie de bucătărie, aşa că decupară respectiva bucată din clădire, apoi instalaţia de aer condiţionat şi echipamentele de supraveghere. Generatoarele care le distruseseră scuterele o luară pe acelaşi drum numai după ce verificară cu atenţie dacă erau separate de motoarele de sustentaţie. Decupară şi pereţii, păstrând totuşi câţiva pentru umbră, deoarece căldura devenise o problemă în lumina directă a soarelui.

Din zi în zi se apropiau tot mai mult de craterul din vârful Pumnului-lui-Dumnezeu, un crater care în mod sigur înghiţise mulţi asteroizi. Buza acestuia n-avea aspectul specific unui crater de impact, de genul celor pe care le văzuse Louis până acum. Coloane aducând cu nişte vârfuri de săgeţi din obsidian formau în jurul lui un fel de inel dinţat. Vârfuri de săgeţi, ele însele de mărimea unor munţi… Exista o deschidere între două asemenea vârfuri… ar fi fost posibil să se strecoare pe acolo…

— Presupun că vrei să intri în crater, zise Kzinul.

— Corect.

— În cazul ăsta e bine că ai remarcat trecătoarea. Panta de deasupra e prea abruptă pentru motorul nostru. O să ajungem acolo în curând.

Interlocutorul conducea nava improvizată modificând puterea motorului scuterului lui Nessus. Fusese nevoie de asta deoarece decupaseră şi mecanismul de stabilizare într-o încercare finală de a reduce greutatea clădirii. Louis ajunsese să se obişnuiască cu aspectul ciudat al Kzinului: cele cinci baloane transparente concentrice ale costumului său etanş, casca semănând cu un glob de sticlă, prevăzută cu o mulţime de comenzi pentru limbă care-i ascundea pe jumătate faţa, rucsacul enorm.

— Răspunde, Prill! vorbi el în intercomunicaţie. Răspunde, Halrloprillalar! Eşti acolo?

— Da.

— Fii gata! Ajungem în douăzeci de minute!

— Bine. A durat destul.

Arcada părea că arde deasupra lor. Ajunşi la 1600 km deasupra Inelului, puteau vedea cum Arcada se transforma treptat în Zidurile de Margine şi peisajul plat dintre ele. Se simţeau ca primii oameni ce zburaseră în spaţiu în urmă cu o mie de ani, care, privind în jos, constataseră cu uimire că vedeau un Pământ ce — pe Iehova şi ciocanul său puternic! — era într-adevăr rotund.

— N-aveam de unde să ştim, murmură pământeanul.

Kzinul îşi ridică privirea spre el, dar Louis nu-i luă în seamă căutătura urâtă.

— Ne-ar fi scutit de atâtea necazuri! Am fi putut să ne întoarcem imediat ce am descoperit firul. La naiba, am fi putut trage Mincinosul până pe vârful muntelui cu scuterele noastre! Dar atunci Teela nu l-ar mai fi întâlnit pe Căutător.

— Iarăşi norocul Teelei Brown?

— Fireşte! — Bărbatul îşi scutură capul. — Presupun că am gândit cu voce tare…

— Am auzit tot.

— Ar fi trebuit s-o ştim…

Deschiderea dintre cele două vârfuri era acum foarte aproape. Louis simţea nevoia să vorbească.

— Inginerii n-ar fi construit niciodată un munte atât de uriaş tocmai aici. Existau deja peste un miliard şi jumătate de kilometri de munţi înalţi de peste 1500 km, dacă socoteşti ambele Ziduri de Margine.

— Dar Pumnul-lui-Dumnezeu e real, Louis!

— Nu, nu, nu. E doar o coajă. Priveşte în jos, ce vezi?