Larry Niven - Lumea Inelară

Greutatea tuturor regretelor moştenite de oameni se prăbuşi pe umerii lui Louis Wu. Bărbatul se întoarse cu spatele şi se îndepărtă. Dorea să plângă, dar, mai mult decât atât, nu voia ca Păpuşarul să-i vadă faţa.

Hoinări la întâmplare fără a recepta nimic altceva decât vidul din interiorul său. Numai coincidenţa îl aduse în dreptul scării principale.

Fusese pe deplin conştient de ceea ce se întâmpla cu Prill. Aflat în echilibru deasupra unui hău de treizeci de metri, arsese de nerăbdare să-l vadă pe Nessus folosindu-şi taspul asupra ei. Văzuse electrozi implantaţi în craniu şi ştia ce efecte provocau aceştia.

Condiţionare! Ca şi cum ar fi fost vorba de un animal de laborator! Iar Prill îşi dădea seama de acest lucru. Noaptea trecută reprezentase ultima ei încercare temerară de a se elibera de sub puterea taspului.

Acum Louis simţea pe propria-i piele cu ce anume se luptase femeia.

— N-ar fi trebuit să fac una ca asta, îşi zise Louis. O să mă străduiesc să şterg totul cu buretele.

Chiar şi într-o asemenea disperare neagră, expresia era caraghioasă. Nu puteai şterge cu buretele o asemenea experienţă.

Din nou, coincidenţa îl făcu să coboare treptele în loc să le urce, sau poate că subconştientul îşi amintise ceva ce el uitase.

Vântul urla în jurul său, împroşcându-l cu stropi de ploaie din fiecare direcţie în momentul în care atinse platforma de observaţie. Ceva din afara acesteia îi atrase atenţia. Începea să-şi aline durerea apărută odată cu dispariţia efectului de tasp.

Cândva, Louis Wu îşi jurase să trăiască veşnic.

Acum, mult mai târziu, cunoştea obligaţiile implicate de o astfel de hotărâre.

— Trebuie s-o vindec, vorbi el cu voce tare. Dar cum? Nu există simptome de retragere fizică… totuşi, asta nu-i va fi de mare ajutor, dacă ea va lua hotărârea să păşească printr-o fereastră spartă. Cum mă pot vindeca eu însumi?

Căci o parte minusculă din el încă striga de dorul taspului şi niciodată acest strigăt nu avea să se mai oprească.

Obişnuinţa drogului nu reprezenta altceva decât un produs al memoriei. Nu trebuia decât s-o imobilizeze undeva pe Prill, punându-i la îndemână o rezervă de drog al tinereţii, şi în timp memoria avea să se înceţoşeze…

— La naiba! Avem nevoie de ea!

Femeia ştia foarte multe lucruri despre camera maşinilor de pe Improbabil şi, ca atare, nu putea fi înlocuită. Trebuia să-i silească pe Nessus să nu mai folosească taspul şi, în paralel, s-o ţină o vreme sub observaţie. La început probabil că avea să fie cumplit de deprimată…

Brusc, mintea lui Louis sesiză ceea ce ochii săi vedeau de o bună bucată de vreme.

Vehiculul se afla dedesubtul platformei de observaţie, la o distanţă de aproximativ şapte metri. În formă de săgeată, cu deschideri înguste pentru hublouri, acesta sălta fără putere în bătaia vânturilor înconjurătoare, prins într-o capcană electromagnetică pe care nimeni nu-şi amintise s-o decupleze.

Louis privi o singură dată cu atenţie, pentru a fi sigur că ceea ce vedea în spatele ecranelor de vânt era o faţă. Apoi se năpusti pe trepte, în sus, strigând după Prill. Nu cunoştea cuvintele necesare, dar o apucă de umăr, o împinse în josul scării şi-i arătă despre ce era vorba. Ea încuviinţă din cap, după care alergă să acţioneze comenzile capcanei. Săgeata se lipi de marginea platformei. Primul ocupant se târî afară folosindu-şi ambele braţe pentru sprijin, deoarece vântul sufla ca un uragan.

Era Teela Brown. Louis nu părea prea surprins.

Al doilea ocupant al vehiculului era un arhetip atât de ostentativ, încât bărbatul izbucni în hohote de râs. Tânăra arboră o expresie distantă, semn că era surprinsă şi jignită.

Pătrunseră în Ochiul furtunii. Vântul se năpustea prin puţul scării care ducea la platforma de observaţie, şuiera pe coridoarele primului etaj şi ieşea prin ferestrele sparte de la niveluri superioare.

Încăperile fuseseră invadate de stropi de ploaie.

Teela, însoţitorul ei şi echipajul Improbabilului se adunaseră în dormitorul lui Louis, pe puntea de comandă. Însoţitorul brunet al Teelei discuta grav cu Prill într-un colţ, ceea ce n-o împiedica pe aceasta să-l supravegheze cu un ochi atent atât pe Kzin, cât şi fereastra panoramică. Ceilalţi o înconjuraseră pe Teela care începuse să-şi spună povestea.

Echipamentele poliţiei distruseseră cea mai mare parte a dispozitivelor scuterului său. Locatorul, intercomunicaţia, pliul sonic şi bucătăria se făcuseră praf într-o clipită.

Teela supravieţuise deoarece pliul sonic avea prin construcţie o caracteristică de undă staţionară. Ea simţise curentul de aer şi acţionase imediat retrocâmpul, înainte ca vântul cu viteza de 2 Mach să-i smulgă capul de pe umeri. În câteva secunde coborâse sub viteza maximă admisă pe teritoriul oraşului. Capcana fusese pe cale să-i distrugă vehiculul, dar îşi încetase acţiunea. În momentul în care curentul de aer pătrunsese prin efectul stabilizator creat de pliul sonic, viteza lui era tolerabilă.

Dar Teela era departe de a fi calmă. Trecuse prea aproape de moarte în Ochiul furtunii. Acest al doilea atac survenise prea rapid. În consecinţă, îşi condusese scuterul în jos, căutând prin întuneric un loc de aterizare. Găsise o piaţetă înconjurată de magazine. Era luminată: uşile ovale ale acestora străluceau în nuanţe de portocaliu. Scuterul aterizase izbindu-se cu putere de sol, dar atunci nu-i păsa de asta. Era jos.

Tocmai descălecase când scuterul se înălţase din nou. Mişcarea o aruncase peste cap. Se ridicase în patru labe, scuturându-şi pletele şi încercând să-şi limpezească mintea. Când privise în sus, scuterul nu mai era decât o mică siluetă în formă de clopot.

Teela începu să plângă.

— Probabil că ai încălcat o interdicţie de parcare, îşi dădu Louis cu părerea.

— Nu-mi păsa ce se întâmplase. Mă simţeam… Fata nu-şi găsi cuvintele, dar încercă totuşi să-şi continue descrierea: Doream să spun cuiva că m-am pierdut. Dar nu era nimeni în apropiere. Prin urmare, m-am aşezat pe una din treptele de piatră şi am început să plâng. Am plâns ore întregi. Mi-era frică să plec de acolo pentru că ştiam că veţi veni după mine. Atunci a apărut el.

Teela făcu un semn cu capul către escorta ei, apoi povesti mai departe:

— A fost surprins să mă găsească acolo. M-a întrebat ceva, însă nu l-am înţeles. Dar a încercat să mă liniştească. Am fost fericită că se afla acolo, chiar dacă nu mă putea ajuta în vreun fel.

Louis dădu din cap în tăcere. Teela s-ar fi încrezut în oricine. În mod inevitabil ar fi cerut ajutor primului străin care ar fi trecut pe acolo. Şi ar fi fost în perfectă siguranţă procedând astfel.

Însoţitorul ei era neobişnuit.

Era un adevărat erou. Puteai spune asta dintr-o privire, fără să-l fi văzut luptându-se cu dragonii. Nu era nevoie decât să te uiţi la muşchii lui, la statura lui, la sabia din metal negru… Avea trăsături dure, aducând cu cele ale efigiei din castelul numit Cerul. În plus, i se adresa lui Prill într-un mod extrem de curtenitor, aparent fără a sesiza că aparţinea altui sex. Oare se comporta aşa pentru că Prill era femeia altui bărbat?

Era proaspăt ras. Sau, mai probabil, era pe jumătate Inginer. Avea părul lung, blond cenuşiu şi nu prea curat, cu o tăietură nobilă. În jurul taliei purta un fel de fustanelă, confecţionată din pielea unui animal.

— Mi-a dat să mănânc, continuă Teela. M-a îngrijit. Patru bărbaţi au încercat să ne jefuiască ieri şi el i-a pus pe fugă doar cu sabia! Dar lucrul cel mai important este că a învăţat destul de multă interplanetară în doar câteva zile.