Larry Niven - Lumea Inelară

„Eşti prea al naibii de analitic”, îşi răspunse singur. „E singură. Probabil că e aici de o groază de vreme. Stăpâneşte la perfecţie o tehnică şi nu are ocazia s-o practice…”

Tehnică. Probabil ştia mai multă anatomie decât un profesor. Un doctorat în prostituţie? Până şi în cea mai veche profesie din lume exista ceva mai mult decât se vedea cu ochiul liber. Louis Wu putea recunoaşte excelenţa în orice domeniu. Femeia asta era o expertă.

Atinge nervii aceştia în ordinea corectă şi subiectul va reacţiona aşa şi pe dincolo… Cunoştinţele potrivite care puteau transforma un bărbat într-o păpuşă…

…O păpuşă pentru norocul Teelei…

Se apropiase atât de mult de răspuns încât atunci când, în sfârşit, îl găsi nu-l mai surprinse.

Nessus şi Halrloprillalar reveniră din camera frigorifică, trăgând după ei carcasa unei păsări mai mari decât un om. Păpuşarul folosise o bucată de textilă pe post de mănuşă, astfel încât gura să nu atingă carnea moartă.

Louis preluă sarcina Păpuşarului. Începu să târască povara, cot la cot cu Prill, descoperind rapid că era nevoit să-şi folosească ambele braţe, la fel ca şi ea. Răspunse la salutul ei din cap, apoi se întoarse spre Păpuşar.

— Câţi ani are?

Nessus nu se arătă surprins de întrebare.

— Nu ştiu.

— A fost în camera mea azi-noapte.

Pentru un alien probabil că asta nu avea prea mare semnificaţie.

— Ştii că lucrurile pe care le facem în vederea reproducerii ne pot ajuta şi să ne relaxăm?

— Ştiu.

— Am făcut asemenea lucruri. E destul de pricepută. E atât de pricepută încât aş zice că are în spate o mie de ani de practică.

— Nu este imposibil. Civilizaţia lui Prill deţinea un compus superior acceleratorului metabolic, axat pe capacitatea acestuia de prelungire a vieţii. Astăzi acest compus valorează atât cât vrea să ceară posesorul iui. O doză este echivalentă cu cincizeci de ani de tinereţe.

— Ştii cumva câte doze a luat?

— Nu, Louis. Dar ştiu că a venit aici pe jos.

Ajunseseră la scara ce cobora spre blocul conic de celule. Pasărea pe care o târau în spatele lor începu să salte pe trepte.

— Pe jos, de unde?

— De la Zidul de Margine.

— Trei sute de mii de kilometri!

— Cu aproximaţie…

— Povesteşte-mi mai departe! Ce s-a întâmplat cu membrii echipajului după ce au ajuns de cealaltă parte a zidului?

— Am s-o întreb. Nu cunosc chiar toate amănuntele.

Şi Păpuşarul începu s-o tragă de limbă pe Prill. Din frânturi aparent disparate se închega o adevărată poveste:

Fuseseră luaţi drept zei de către primul grup de sălbatici întâlnit în cale şi de celelalte care urmaseră, cu o singură excepţie.

Jocul de-a zeii rezolvase parţial una dintre problemele cu care se confruntau. Membrii echipajului al căror creier fusese deteriorat de fasciculul generatorului de osmoză fuseseră lăsaţi în grija diverselor comunităţi. Ca zeităţi locale, urmau să fie bine trataţi, iar faptul că erau idioţi îi făcea aproape la fel de inofensivi ca nişte zei adevăraţi.

Restul echipajului s-a împărţit în două. Nouă dintre ei, inclusiv Prill, o porniseră în direcţia contrară sensului de rotaţie. Oraşul natal al lui Prill se afla în această direcţie. Ambele grupuri îşi propuseseră să călătorească de-a lungul Zidurilor de Margine, căutând enclave de civilizaţie, şi să-şi trimită reciproc ajutoare dacă aveau să descopere ceva.

Fuseseră luaţi drept zei de toţi băştinaşii întâlniţi în cale… cu excepţia celorlalţi zei. Prăbuşirea Oraşelor lăsase în urmă puţini supravieţuitori.

Unii erau nebuni. Cu toţii luau compusul de prelungire a vieţii, dacă puteau face rost de el. Cu toţii căutau enclave de civilizaţie, dar nici unul nu se gândea să-şi construiască una.

Pe măsură ce acea mână de exploratori se deplasau în direcţia contrară sensului de rotaţie, alţi supravieţuitori li se alăturaseră. Deveniseră un panteon respectabil.

În fiecare oraş găseau turnuri doborâte. Ele fuseseră înălţate după colonizarea Lumii Inelare, dar cu mii de ani înainte de perfecţionarea drogurilor tinereţii, droguri care făcuseră generaţiile următoare mai precaute. Cea mai mare parte a celor care aveau mijloacele necesare se stabileau departe de clădirile plutitoare, exceptând cazul în care erau aleşi în funcţii oficiale. Dacă erau puşi în asemenea situaţie, ei îşi instalau dispozitive de siguranţă sau generatoare de rezervă.

Câteva clădiri încă pluteau, dar majoritatea distruseseră centrul oraşelor, toate în aceeaşi clipă, în momentul în care murise ultimul receptor de energie.

La un moment dat, panteonul itinerant descoperise un oraş parţial recivilizat, locuit doar la periferii. Jocul de-a zeii n-avea cum să le slujească aici. Plătiseră o avere, în doze de drog, pentru un autobuz cu energie solară în funcţiune.

Multă vreme nu se mai întâmplase nimic, adică până când deja ajunseseră prea departe. Moralul le era la pământ, iar autobuzul se defectase. Într-un oraş distrus pe jumătate, cei mai mulţi dintre „zei” se opriseră, preferând să rămână alături de alţi supravieţuitori ai Prăbuşirii.

Dar Prill avea o hartă. Oraşul ei natal se afla drept spre tribord. Reuşise să convingă un bărbat să i se alăture şi cei doi porniseră la drum pe jos.

Bărbatul şi femeia continuaseră să se joace de-a zeii. În cele din urmă se plictisiseră unul de celălalt şi Prill plecase singură mai departe. Acolo unde calitatea de… zeu nu era de ajuns, făcea negoţ cu mici cantităţi de drog al tinereţii, cât îi mai rămăsese. Sau…

— Mai avea o metodă de a-şi impune voinţa în faţa celorlalţi, spuse Păpuşarul. A încercat să-mi explice, dar n-am înţeles.

— Cred că eu am înţeles, zâmbi Louis. Şi se poate descurca destul de bine. Are şi ea un soi de echivalent pentru tasp.

Aproape că înnebunise. Atunci când, în sfârşit, ajunsese în oraşul ei natal, era pe punctul de a-şi pierde minţile. Se stabilise în staţia de poliţie coborâtă la sol şi petrecuse sute de ore încercând să înţeleagă cum funcţiona maşinăria. Unul dintre primele lucruri pe care izbutise să le facă fusese să înalţe clădirea. Turnul în cauză avea generator propriu de energie; localnicii îl coborâseră ca măsură de precauţie după Prăbuşirea Oraşelor. Mai târziu, nu lipsise mult ca turnul să cadă şi ea să moară.

— Exista un sistem de capturare a conducătorilor de vehicule care încălcau regulile de circulaţie, încheie Nessus. A repus în funcţiune acest mecanism, nutrind speranţa să captureze pe cineva din neamul ei, un supravieţuitor al Prăbuşirii. Plecase de la premiza că pentru a pilota un vehicul aerian individul respectiv trebuie să aibă un anumit grad de civilizaţie.

— Atunci de ce vrea să-l prindă în capcană şi să-l lase total neajutorat în această maşină de vechituri ruginite? izbucni bărbatul.

— Pentru orice eventualitate. Este un semn că nebunia ei e pe sfârşite.

Louis se înfioră gândindu-se la blocul de celule de dedesubt. Coborâră carcasa păsării pe o epavă metalică şi Kzinul puse stăpânire pe ea.

— M-am gândit să facem această clădire ceva mai uşoară, spuse el, puţin mai târziu. Putem să-i reducem greutatea la aproape jumătate.

— Cum?

— Tăindu-i parterul. Dar mai înainte va trebui să-l scoatem pe Kzin de acolo. Poţi s-o convingi pe Prill să-l accepte în preajmă?

— Pot să încerc.