Larry Niven - Lumea Inelară

— Asta ar explica multe. Cu excepţia… Nu, s-o lăsăm baltă!

— Te referi la primate, Louis? Există suficiente dovezi că specia voastră a evoluat pe Pământ. Dar nu exclud posibilitatea ca Pământul să fi reprezentat o bază accesibilă pentru un proiect de terraformare, acţionând asupra planetelor din sistemele apropiate. Inginerii şi-ar fi putut aduce aici servitori şi animale de casă.

— Ca de exemplu maimuţe, gorile şi Neanderthalieni…? întrebă bărbatul neîncrezător. E o pură speculaţie. Cred că momentan n-avem nevoie de asemenea teorii.

— De acord, conveni Păpuşarul mestecând o tabletă vegetală. Bucla urmată de nava lor avea o lungime de peste trei sute de ani-lumină. Pe durata unui voiaj exista suficient timp pentru schimbări importante, deşi aşa ceva se întâmpla destul de rar. Societatea din care făcea parte Prill era una stabilă.

— De ce era atât de sigură că întreaga Lume Inelară a decăzut până în stadiul de barbarie? Cât de multe explorări au putut face colegii ei?

— Relativ puţine, dar suficiente. Prill are dreptate. Nu va putea fi reparat niciodată un cziltang brone . În prezent probabil că întreaga Lume Inelară este barbară.

— De ce?

— Prill a încercat să-mi explice ce s-a întâmplat aici, la fel cum şi ea a primit lămuriri din partea celorlalţi membri ai echipajului. Bineînţeles, la un mod extrem de simplificat… E posibil ca procesul să fi început cu ani înainte ca Pioneer să fi plecat în ultima ei călătorie…

Existaseră zece planete locuite. Atunci când Inginerii terminaseră Lumea Inelară, toate fuseseră abandonate, lăsate să se descurce în absenţa prezenţei umane.

Să ne gândim la o astfel de lume:

Uscatul este acoperit cu oraşe în diferite stadii de dezvoltare. Poate că problema insalubrităţii a fost rezolvată, dar pe alocuri mai există zone insalubre, fie şi numai cele păstrate ca elemente de istorie. Pretutindeni pot fi întâlnite produsele secundare ale traiului cotidian: ambalaje folosite, maşini defecte, cărţi sau role de film deteriorate, tot ceea ce nu poate fi refolosit sau reprocesat în mod profitabil. Mările au fost folosite pe post de gropi de gunoi vreme de o sută de mii de ani. Cândva, în decursul istoriei, în ele au fost deversate chiar şi deşeuri radioactive.

În consecinţă, de ce ni s-ar părea straniu faptul că formele de viaţă marină ar putea să evolueze în funcţie de noile condiţii de viaţă?

De ce ni s-ar părea straniu ca noile forme de viaţă să ajungă să trăiască pe bază de deşeuri?

— Asta s-a întâmplat cândva şi pe Pământ, recunoscu Louis Wu. Exista o bacterie care putea mânca polietilenă. Ajunsese să mănânce până şi pungile de plastic de pe rafturile magazinelor. Acum a dispărut. Pentru asta a fost nevoie să renunţăm la polietilenă.

Să ne gândim la zece astfel de lumi.

Bacteriile au evoluat, începând să consume componente pe bază de zinc, plastic, vopsea, izolaţie de cablu, rugină. Toate acestea nici n-ar fi contat dacă n-ar fi existat navele colectoare de hidrogen.

Ele făceau călătorii de rutină spre vechile planete, căutând forme de viaţă uitate sau care nu se putuseră adapta pe Lumea Inelară. În plus, aduceau de acolo diverse obiecte: suveniruri, obiecte de artă uitate sau doar amânate. Multe muzee achiziţionau câte o piesă de valoare inestimabilă la un transport.

Una dintre nave a adus cu ea un astfel de mutant capabil să distrugă structura internă a unui supraconductor la temperatură normală, folosit pe scară largă în sofisticatele maşinării de aici.

Vietatea acţiona încet. La început era tânără şi avea o structură primitivă, uşor de distrus. E posibil ca în repetate rânduri navele să fi adus pe Lumea Inelară noi şi noi versiuni mutante, până când, în cele din urmă, una a rezistat.

Deoarece minusculul monstru acţiona încet, n-a defectat nava decât mult mai târziu, după ce aceasta a aterizat. N-a distrus generatorul de osmoză decât după ce membrii echipajului şi personalul astroportului l-au transportat înăuntru. N-a ajuns în receptoarele fasciculelor de energie până când navetele care călătoreau prin tunurile electromagnetice ale Zidului de Margine n-au cărat-o pretutindeni pe Lumea Inelară.

— Receptoare pentru fascicule de energie?

— Energia este obţinută pe pătratele de umbră prin efect termoelectric, fiind apoi trimisă sub formă de fascicul pe Inel. Probabil că şi fasciculul a fost proiectat în aşa fel încât să reziste la defectări. Nu l-am detectat atunci când am ajuns aici. Este posibil să se fi oprit singur atunci când au căzut receptoarele.

— Nu mă îndoiesc, interveni Kzinul, că ar fi putut fi pus la punct un supraconductor diferit. Ştim că există două structuri moleculare de bază, fiecare cu multe variante, în funcţie de gamele de temperatură.

— Există cel puţin patru structuri de bază, îl corectă Nessus. În principiu, însă, ai dreptate, ar fi fost posibil ca Lumea Inelară să supravieţuiască Prăbuşirii Oraşelor. O societate mai tânără, mai viguroasă, poate ar fi făcut-o. Dar să ne gândim şi la dificultăţile cu care se confruntau locuitorii ei:

Cea mai mare parte a conducătorilor lor erau morţi, pierind odată cu clădirile, atunci când căzuse sistemul energetic. Fără energie puteau face puţine experimente pentru a găsi alţi supraconductori. În general, energia stocată a fost confiscată de liderii politici rămaşi în viaţă sau a fost folosită pentru alimentarea enclavelor de civilizaţie în speranţa că altcineva avea să repare defectul. Motoarele de fuziune de la bordul navelor dispăruseră, deoarece generatorul de osmoză folosea supraconductori. Oamenii care ar fi putut realiza ceva nu se puteau întâlni, computerul care comanda tunul electromagnetic era mort, iar tunul însuşi nu avea energie.

— Şi din lipsa unui cui, întreg regatul s-a prăbuşit! zise Louis.

— Cunosc povestea, răspunse Nessus, numai că în cazul nostru nu se potriveşte întru totul. S-ar fi putut face ceva. Exista suficientă energie pentru a condensa heliu. Fără fasciculele de energie, repararea unui receptor ar fi fost inutilă, dar un cziltang brone ar fi putut fi adaptat astfel încât să folosească un supraconductor metalic răcit cu heliu. Cu ajutorul lui, locuitorii Inelului ar fi avut acces la astroporturi. Folosind navele ar fi putut ajunge la pătratele de umbră, ar fi putut reporni fasciculele de energie, aşa încât şi alte supraconductoare răcite cu heliu să fie montate la receptoare de fascicule… Dar toate aceste acţiuni ar fi necesitat întreaga energie înmagazinată. Ea a fost însă folosită pentru iluminatul stradal, pentru susţinerea ultimelor clădiri plutitoare, pentru încălzit şi gătit sau pentru congelatoare! Aşa s-a prăbuşit Lumea Inelară!

— Şi asta ne-a pecetluit şi nouă soarta! concluzionă Louis Wu.

— Da. Am fost norocoşi s-o întâlnim pe Halrloprillalar. Ne-a scutit de o călătorie fără rost. Nu mai e nevoie să ajungem la Zidul de Margine.

Louis simţi că-i dădea târcoale o migrenă.

— Noroc, într-adevăr! mârâi Kzinul. Dar dacă e vorba de noroc, de ce nu mă bucur? Ne-am pierdut ţelul, ultima speranţă de salvare. Vehiculele noastre sunt distruse… Unul dintre noi s-a pierdut în labirintul acestui oraş…

— A murit, îl corectă Louis.

Când ceilalţi îl priviră nedumeriţi, le arătă vehiculele prizoniere. Scuterul Teelei ieşea în evidenţă, aflându-se în bătaia razelor unuia dintre cele patru proiectoare.

— De acum înainte va trebui să avem singuri grijă de norocul nostru, adăugă el.