Larry Niven - Lumea Inelară

Îi duse apă Kzinului într-una dintre ghetele sale — primul recipient la care se gândi — şi-i turnă picăturile printre maxilare, iar acesta, deşi leşinat, le înghiţi şi surâse. Se hotărî să mai facă un transport, dar îl lăsară puterile înainte de a ajunge lângă scuterul Păpuşarului. Se ghemui pe banda de plastic a construcţiei şi închise ochii.

Salvat. Era salvat.

Ar fi trebuit să adoarmă acolo unde căzuse. Dar ceva îl deranja. Muşchii epuizaţi, crampe în braţe şi spaima de prăbuşire, care nu-l părăsise nici o clipă… şi încă ceva…

Se ridică.

— Nu-i dreptate pe lumea asta! murmură el.

Interlocutorul?

Kzinul dormea făcut covrig, cu urechile lipite de cap şi arma Slaver ţinută strâns lângă abdomen, astfel încât se vedeau numai cele două ţevi. Respiraţia îi era regulată, dar foarte rapidă. Oare se simţea bine? Numai Nessus ar fi ştiut. Până atunci, era mai bine să-l lase să doarmă.

— Nu-i dreptate! murmură din nou Louis, trăgându-şi răsuflarea.

Era singur, fără avantajele pe care le oferea sabaticalul. Era responsabil de siguranţa celorlalţi. Totodată, viaţa sa depindea de şiretenia lui Nessus, de capacitatea acestuia de a o păcăli pe femeia nebună şi pe Jumătate cheală care-i ţinea prizonieri. Mare minune dacă ar fi putut adormi. Şi totuşi…

Ochii îl găsiră şi se fixară pe el. Propriul său scuter. Propriul său scuter, trăgând după el baloanele de avarie sparte, şi cel al lui Nessus, în spatele său, şi cel al Kzinului, în spatele acestuia, şi încă un aeroscuter cu şa pentru utilizare umană, dar fără baloane de avarie. Patru aeroscutere.

Înnebunit după apă, în prima clipă nu sesizase importanţa acestui aspect. Acum, însă… Scuterul Teelei. Trebuie să se fi aflat în spatele unuia dintre vehiculele mari. Şi fără baloane de avarie. Fără baloane de avarie.

Trebuia să fi căzut atunci când scuterul se răsturnase.

Sau fusese smulsă din şa când pliul sonic se defectase la depăşirea barierei de 2 Mach…

Ce spunea Nessus? Norocul ei este fără îndoială, nesigur… Şi Interlocutorul: Dacă norocul ar părăsi-o o singură dată, ar trebui să moară…

Era moartă. Trebuia să fie.

Am venit cu tine, pentru că te iubesc.

„Ghinion, zise Louis în sinea lui, mare ghinion pe capul meu!”

Se ghemui pe beton şi adormi.

Mai târziu se trezi brusc şi-l descoperi pe Interlocutor studiindu-l cu intensitate. Masca de blană portocalie îi făcea ochii şi mai proeminenţi.

— Poţi mânca hrana ierbivorului? îl întrebă Kzinul.

— Mi-e teamă să încerc, răspunse Louis.

Ecoul vast simţit în burta sa făcea deodată triviale toate problemele, cu excepţia uneia singure.

— Cred că dintre toţi trei eu sunt singurul care n-am o rezervă de hrană, zise Kzinul.

Privirea aceea pătrunzătoare… Louis simţi că i se ridică părul pe ceafă. Cu o voce fără inflexiuni întrebă:

— Ştii foarte bine că ai o rezervă de hrană. Întrebarea e alta: o vei folosi?

— Evident că nu, Louis. Dacă onoarea îmi cere să mor de foame în prezenţa cărnii, voi muri de foame.

— E în regulă! zise Louis întorcându-se cu spatele la Kzin şi pretinzând că adoarme la loc.

Abia când se trezi, câteva ore mai târziu, îşi dădu seama că dormise. Subconştientul său decisese să aibă deplină încredere în cuvintele Interlocutorului. Dacă Kzinul spusese că va muri de foame, avea să-şi respecte promisiunea.

Băşica îi era plină, simţea un miros oribil în nări, iar muşchii îl dureau cumplit. Puţul rezolvă o problemă, iar scuterul Păpuşarului îi furniză apa pentru a-şi spăla hainele. Apoi Louis se încumetă să parcurgă cele câteva trepte ce-l despărţeau de scuterul său şi de trusa de prim ajutor.

Dar trusa nu era o simplă cutie cu medicamente. La cerere, doza componentele şi indica propriile diagnostice. Era o maşinărie complexă pe care arma paralizantă o făcuse praf.

Lumina scădea.

Celule cu uşi-trapă în plafon şi mici zone transparente împrejurul trapelor. Louis se lungi pe burtă, pentru a privi înăuntru. Un pat, o toaletă cu aspect ciudat şi… lumina ce pătrundea printr-o fereastră panoramică.

— Kzinule! strigă el.

Folosiră dezintegratorul pentru a pătrunde înăuntru. Fereastra era mare şi dreptunghiulară, un lux ciudat pentru celula unei închisori. Sticla fusese făcută bucăţi, în ramă existând numai câteva cioburi ascuţite.

Ferestre ce aveau menirea de a înnebuni prizonierul, arătându-i libertatea?

Fereastra dădea spre port. Afară se înnopta. Umbra liniei de demarcaţie se apropia dinspre sensul de rotaţie, precum o cortină neagră. În faţă se întindea portul, cu facilităţile adiacente: cuburi care trebuie să fi fost depozite, docuri rotitoare, macarale cu un desen elegant în simplitatea lor şi o navă terestră imensă, într-un doc uscat. Toate deveniseră nişte schelete ruginite.

Către stânga se întindeau kilometri nesfârşiţi de ţărm contorsionat. O mică plajă, apoi o linie de docuri, apoi altă plajă… Aşa trebuie să fi fost proiectat ţărmul propriu-zis: o plajă cu apă puţin adâncă, semănând cu Waikiki, apoi o zonă de apă adâncă şi o faleză perfectă pentru un port, apoi încă o plajă cu apă puţin adâncă.

Dincolo de ele se zărea oceanul. Părea că se întinde la nesfârşit, până ce dispărea în orizontul infinit. Era ca şi cum ai fi încercat să priveşti peste Atlantic…

Întunericul veni ca o cortină, de la dreapta la stânga. Luminile Centrului Civic prinseră viaţă, în vreme ce oraşul, portul şi oceanul se făcură una cu bezna. În direcţia contrară sensului de rotaţie, lumina aurie a zilei încă strălucea.

În timp ce el admira peisajul, Interlocutorul ocupase patul oval al celulei.

Louis zâmbi. Arăta atât de inofensiv, războinicul Kzin! Dormind pentru a uita de durere, nu-i aşa? În mod normal, arsurile n-ar fi trebuit să-l mai sâcâie atât de tare. Sau încerca să-şi alunge prin somn foamea groaznică. Îl lăsă acolo.

În penumbra ce domnea în închisoare, găsi scuterul lui Nessus. Era atât de hămesit, încât înghiţi o tartină proiectată pentru digestia unui Păpuşar, încercând să-i ignore gustul ciudat. Bezna începea să-l apese aşa că aprinse farurile scuterului Păpuşarului, apoi şi pe celelalte. Când îşi isprăvi treaba, locul era destul de bine luminat, iar toate umbrele se suprapuneau, descriind forme ciudate.

De ce întârzia Nessus atâta?

Nu prea aveai cum să te distrezi în vechea închisoare plutitoare. Puteai să-ţi petreci timpul dormind — dar Louis îşi consumase cota — puteai să-ţi petreci tot atâta timp întrebându-te ce naiba făcea Păpuşarul acolo sus, înainte de a-ţi pune problema dacă nu cumva totul mirosea a trădare…

La urma urmei, Nessus nu era decât un alien. Un Păpuşar Pierson, cu serioase antecedente în manipularea oamenilor. Dacă ar fi putut ajunge la o înţelegere cu un (presupus) Inginer al Lumii Inelare, şi-ar fi abandonat tovarăşii fără să ezite. Un Păpuşar n-ar fi avut nici un motiv să nu procedeze aşa.

În plus, avea cel puţin două motive s-o facă.

Interlocutorul ar fi urmat, cu siguranţă, să mai încerce o dată să pună mâna pe Marele Şlem pentru a asigura Kzinilor deţinerea exclusivă a propulsorului cuantic de gradul al doilea. În lupta care ar fi rezultat, Păpuşarul ar fi putut fi rănit. Mai sigur era să-l părăsească acum pe Kzin şi de asemenea şi pe Louis Wu, care n-ar fi acceptat o asemenea trădare.

Pe de altă parte, ei ştiau deja prea multe. Acum că Teela era moartă, rămăseseră doar Kzinul şi Louis care cunoşteau experienţele Păpuşarilor în domeniul evoluţiei dirijate. Momeala stelară, Legile Fertilităţii… Dacă Nessus primise permisiunea de a divulga aceste informaţii pentru a studia reacţiile coechipierilor săi, probabil primise şi ordinul de a-i abandona la un moment dat, pe traseu…