Larry Niven - Lumea Inelară

— Nu ştiu.

— Vrei ca Interlocutorul să facă escalada?

— Pisicile nu se caţără?

— Strămoşii mei erau feline de câmpie, interveni Kzinul. Laba mea arsă se vindecă greu. Nu mă pot căţăra. Oricum, propunerea ierbivorului e absurdă. Cred că-ţi dai seama că el nu caută decât o scuză pentru a ne părăsi.

Louis avuse în vedere şi el acest aspect. Sau poate că îşi exteriorizase frica…

— Deocamdată n-am să vă părăsesc, răspunse Nessus. Am să aştept. Poate că veţi concepe voi un plan mai bun. Sau, cine ştie, poate că cel ce trage cu urechea se va arăta de bunăvoie. Am să aştept…

Fiind atârnat cu capul în jos şi înghesuit între două baloane, era firesc ca Louis Wu să aibă dificultăţi în măsurarea timpului. Nimic nu se schimba. Nimic nu se mişca. Îl auzea pe Nessus fluierând în depărtare, dar nimic altceva nu părea să se mai întâmple.

La un moment dat, începu să-şi numere bătăile inimii. Aprecie că avea ritmul de 72/minut.

Exact zece minute mai târziu, se auzi spunând:

— Şaptezeci şi doi. Unu… Ce naiba fac?

— Vorbeai cu mine, Louis?

— Pe toţi demonii! Kzinule, nu pot să mai suport! Prefer să mor acum decât să înnebunesc mai întâi!

Începu să-şi mişte braţele, pentru a se elibera din strânsoare.

— În condiţii de luptă, eu sunt cel care comandă! mârâi Interlocutorul. Îţi ordon să rămâi calm şi să aştepţi!

— Îmi pare rău!

Bărbatul se încordă, încercând să-şi împingă braţele în jos, se relaxă, le împinse din nou. Ajunse la centură. Mâinile erau prea îndepărtate. Îşi trase cotul înapoi, se smuci, se relaxă, o luă de la capăt…

— Ceea ce sugerează Păpuşarul este sinucidere curată, Louis!

— Poate.

Reuşi, în sfârşit, să apuce laserul de semnalizare şi cu încă două smucituri îl eliberă de la cingătoare şi-l îndreptă spre înainte. În cel mai rău caz, ar fi lovit pupitrul de comandă, dar nu pe sine.

Trase.

Balonul prinse să se dezumfle încet. În acelaşi timp, cel din spate îl împinse în pupitrul de comandă. Întrucât strânsoarea nu mai era atât de puternică, îi fu uşor să-şi agaţe arma la centură şi să se apuce de două fragmente ale balonului spart.

Începu să alunece din şa, din ce în ce mai rapid… Se agăţă de resturile balonului cu forţa unui nebun şi când se răsturnă, în cădere, palmele nu-i alunecară. Rămase atârnat în mâini sub scuter la o înălţime de aproape treizeci de metri.

— Interlocutorule!

— Sunt aici, Louis! Am reuşit să-mi apuc şi eu arma. Să-ţi sparg celălalt balon?

— Da!

Acesta îi stătea în drum, blocându-l.

Balonul nu se sparse propriu-zis. O parte a sa emise un nor de praf preţ de câteva secunde, apoi întregul obiect dispăru, într-un pufăit de aer. Kzinul îl lovise cu un fascicul al dezintegratorului.

— Numai Finagle ştie cum poţi ochi cu chestia aia! se minună pământeanul, apoi începu să se caţăre.

Înainta uşor, cât timp materialul rezista. În ciuda orelor petrecute cu capul în jos, Louis izbutise să-şi păstreze cât de cât mintea limpede. Dar resturile balonului se sfârşeau în apropierea propulsorului, iar scuterul se rotise pe jumătate, datorită greutăţii sale, iar bărbatul încă nu reuşise să ajungă deasupra.

Se lipi cu tot corpul de scuter şi îl prinse între genunchi, apoi se căzni să-l clatine.

În spatele său, Interlocutorul scotea sunete ciudate.

Scuterul începu să se balanseze cu amplitudine din ce în ce mai mare. Louis fu nevoit să presupună că cea mai mare parte a masei metalice se afla în partea mediană a vehiculului. În caz contrar, acesta s-ar fi răsucit şi, oriunde s-ar fi plasat, el ar fi rămas tot dedesubt, iar Nessus n-ar mai fi făcut asemenea propunere.

Scuterul se balansa mai departe. Bărbatul ameţi şi-şi simţi stomacul ridicându-i-se în gât. Dacă acum se iveau cumva probleme respiratorii, totul era terminat.

Vehiculul se rostogoli înapoi, se dădu peste cap şi, în momentul în care ajunse din nou cu susul în jos, Louis se întinse peste burta lui şi apucă celălalt capăt al balonului sfâşiat. Şi nu-i mai dădu drumul.

Scuterul continuă să se rotească. Louis stătea lipit cu pieptul de maşină şi aştepta.

Carcasa inertă se opri, rămase aşa câteva clipe, apoi se roti în partea cealaltă. Canalele vestibulare ale bărbatului dădură pe dinafară şi el vomită… nici măcar nu ştia ce anume… Cina târzie de ieri? Vomită exploziv, agonizant, peste metal şi peste manşetele sale, dar nu-şi schimbă poziţia nici cu un centimetru.

Scuterul continua să se balanseze ca un vapor pe timp de furtună. Dar Louis era bine ancorat. În cele din urmă, îndrăzni să-şi ridice ochii spre tavan.

O femeie îl privea.

Părea cheală în întregime. Faţa ei îi reaminti de sculptura din sala de banchet a castelului: mai precis, avea trăsăturile şi expresia acelei efigii. Era la fel de calmă ca o zeiţă sau ca un cadavru, iar el ar fi vrut să-l înghită pământul în acel moment, să se ascundă, să dispară. În loc de asta, zise:

— Interlocutorule, suntem observaţi! Anunţă-l pe Nessus.

— Un moment, Louis. Sunt terminat! Am făcut greşeala să te privesc în timp ce te căţărai.

— În ordine! Ea este… în primul moment am crezut că e cheală, dar nu este. Are în schimb două scalpuri netede ca-n palmă care-i acoperă urechile şi se întâlnesc la baza craniului. Părul ei este lung, coborând mai jos de nivelul umerilor.

Nu-i spuse că femeia avea un păr bogat şi negru ce i se revărsase pe umeri atunci când se aplecase să-l privească mai bine, nici că trăsăturile-i erau delicate, nici că ochii ei verzi care-l ţintuiau păreau imenşi, aidoma unor imense măsline crude.

— …cred că, de fapt, este un Inginer sau aparţine aceleiaşi rase, sau urmează aceleaşi obiceiuri. Ai auzit?

— Da. Spune-mi însă cum te poţi căţăra în halul ăsta? Am avut impresia că desfizi gravitaţia. Ce naiba eşti tu, Louis?

Agăţat de scuterul său inert, bărbatul începu să râdă, epuizându-şi aproape restul de putere.

— Eşti un Kdaptist, recunoaşte! spuse el într-un târziu, gâfâind.

— Am fost crescut în această credinţă, dar învăţăturile nu s-au prins de mine.

— Cred şi eu! Ai luat legătura cu Nessus?

— Da. Am folosit sirena.

— Transmite şi asta: femeia se află la aproximativ şapte metri de mine. Mă priveşte ca o reptilă. Nu vreau să spun că i-aş trezi interesul. Cred că nu este interesată de nimic pe lumea asta. Clipeşte dar nu-şi mută privirea. Stă într-un fel de cabină. Pe vremuri, pe trei dintre pereţi trebuie să fi existat sticlă sau ceva de felul ăsta, dar stratul respectiv s-a dus. Au mai rămas doar câteva trepte şi o platformă. Tipa stă cu picioarele atârnate în gol. Trebuie să fi fost o metodă de supravegheat prizonierii. Este îmbrăcată în… nu pot să spun că-mi place stilul. Poartă ceva cu aspect de balon lung până la genunchi şi până la coate…

Probabil însă că asta nu-i interesa pe ceilalţi.

— Materialul este artificial, continuă el, şi foarte durabil, sau este nou, sau este autocurăţabil. Ea…

Louis îşi întrerupse descrierea, deoarece femeia spunea ceva. Aşteptă. „Supraveghetoarea” repetă o frază scurtă, apoi se ridică plină de graţie şi dispăru în susul treptelor.

— A plecat, anunţă bărbatul. Probabil că s-a plictisit.

— Poate că s-a întors la echipamentele ei de ascultare.

Dacă în clădire exista un echipament de tras cu urechea, cu siguranţă că era în posesia ei.