Larry Niven - Lumea Inelară

Aproape o duzină de alte aparate pluteau în jurul său, toate la acelaşi nivel. Unele dintre ele erau echipamente nu mai mari decât propulsoarele individuale, altele — de dimensiunile unor aeroscutere. Exista Chiar şi un soi de camion, cu o carcasă transparentă.

În interiorul labirintului de epave plutitoare, Kzinul spânzura cu capul în jos pe scuterul său. Ţeasta sa cheală şi masca miţoasă se profilau printre baloanele de avarie, în vreme ce o mână cu ghearele scoase şerpuia până la una dintre părţile laterale ale aparatului de zbor.

— E bine, se auzi vocea lui Nessus. Mă refer la lumină. Chiar voiam să vă sugerez asta. Înţelegeţi implicaţiile? Orice circuit electric sau electromagnetic din vehiculele voastre, care a fost în funcţiune în momentul atacului, a fost distrus. Vehiculul Kzinului şi probabil şi al tău, Louis, a fost atacat din nou la intrarea în clădire.

— Clădirea care se dovedeşte a fi o închisoare, îngână pământeanul cu greutate.

Îşi simţea capul ca un balon umflat la maximum, gata să plesnească şi avea dificultăţi de exprimare. Dar nu putea să-i lase pe ceilalţi să facă toată treaba, chiar dacă asta ar fi însemnat numai să emită ipoteze pe seama tehnologiei străine, atârnat cu capul în jos.

— Şi dacă este o închisoare, continuă el, de ce nu există înăuntru o a treia armă, pentru orice eventualitate, presupunând că ar fi posibil să avem asupra noastră arme în funcţiune, ceea ce este şi cazul?

— Fără îndoială că există una, răspunse Nessus. Farurile tale dovedesc însă că ea nu funcţionează. Fără îndoială că este automată — în caz contrar, cineva ar fi trebuit să vă păzească. Cred că Interlocutorul n-ar risca nimic dacă şi-ar folosi echipamentul de excavare Slaver…

— Astea sunt veşti bunel exclamă Louis. Cu excepţia faptului că m-am uitat primprejur…

El şi Kzinul pluteau cu capul în jos într-o Mare a Sargaselor aeriană. Dintre cele trei echipamente de zbor cu aspect arhaic, unul era încă ocupat. Scheletul mic aparţinea în mod clar unei fiinţe umane. Pe oasele albe nu mai rămăsese nici o urmă de carne. Hainele trebuie să fi fost de bună calitate, deoarece fâşii din ele, cu un colorit ţipător, supravieţuiseră, chiar şi un fel de pelerină care atârna agăţată de maxilarul pilotului.

Celelalte echipamente de zbor erau goale, dar se putea presupune că oasele se aflau pe undeva… Louis se forţă să-şi dea capul pe spate…

Nivelul de jos al acestei „închisori” avea aspectul unei găuri conice al cărei fund nu putea fi distins. De jur împrejur existau inele concentrice de celule. Uşile acestora erau, de fapt, trape în acoperişul lor. Se zăreau scări radiate coborând spre centrul puţului, iar în interiorul acestuia şi pe margini se găseau oasele pe care le căuta Louis şi pe care le putea distinge sub el strălucind slab.

Îl putea înţelege pe umanoidul căruia îi fusese prea frică pentru a-şi da drumul în hău. Dar ceilalţi, deveniţi prizonieri în vehiculele sau echipamentele lor individuale de zbor, preferaseră să se arunce în gol decât să moară de sete.

— Nu văd cum şi-ar putea folosi Kzinul dezintegratorul Slaver, remarcă Louis cu voce tare.

— M-am gândit la treaba asta foarte serios…

— Chiar dacă ar face o gaură în zid, tot nu ne-ar ajuta la nimic. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul plafonului, la care tot nu poate ajunge. Dacă loveşte generatorul de câmp care ne ţine suspendaţi aici, o să cădem de la o înălţime de treizeci de metri. Dacă nu o face, o să atârnăm aici până murim de foame sau până ne aruncăm singuri în gol. Fireşte, şi atunci vom cădea tot de la o înălţime de treizeci de metri…

— Corect! piui Nessus.

— Doar atât ai de spus? se înfurie Louis.

— Am nevoie de mai multe date. Vrea unul dintre voi să-mi descrie ce vede în jur? Eu nu zăresc decât o porţiune dintr-un zid curb.

Făcură cu rândul descrierea blocului conic de celule, a celorlalte amănunte pe care reuşeau să le distingă în lumina chioară. Kzinul reuşi să-şi aprindă şi el farurile şi asta le mări întrucâtva vizibilitatea.

Dar în momentul în care Louis nu mai avu ce să relateze, realiză că se afla în continuare spânzurat cu capul în jos, fără hrană sau apă. Simţea înlăuntrul lui un urlet care bolborosea, încercând să ajungă la suprafaţă, să scape de sub control. În curând avea să erupă…

Şi se întrebă dacă Nessus îi va părăsi.

Era o întrebare cu un răspuns evident. Păpuşarul avea suficiente motive ca să-i abandoneze şi nici unul care să-l oblige să rămână.

Doar dacă mai spera să descopere aici niscaiva băştinaşi civilizaţi…

— Atât vehiculele plutitoare, cât şi vârsta scheletelor indică faptul că nimeni nu supraveghează aparatura acestei închisori, speculă Kzinul. Câmpul care ne-a prins în capcană trebuie să fi colectat celelalte vehicule după ce oraşul a fost părăsit, dar la vremea aceea probabil că acestea rămăseseră ultimele aparate de transport în funcţiune de pe Lumea Inelară. De aici trag concluzia că maşinăria continuă să funcţioneze deoarece nimic nu i-a consumat energia în decursul timpului.

— S-ar putea să fie aşa, fu de acord Nessus. Totuşi, cineva ne urmăreşte conversaţia…

Louis simţi cum urechile încep să-i zvâcnească.

— Trebuie să dispună de mijloace tehnice extraordinare pentru a intercepta un ghid de undă atât de îngust, continuă Păpuşarul. Totodată, mi se pare firesc să ne întrebăm dacă nu cumva cel care trage cu urechea are şi un translator.

— Ce ne poţi spune despre el?

— Doar direcţia în care se află. Sursa interferenţelor se găseşte chiar în clădirea în care sunteţi şi voi acum.

În mod reflex, Louis încercă să privească în sus. Se afla spânzurat cu capul în jos, cu două baloane de avarie şi un scuter între el şi tavan.

— Am găsit civilizaţia Lumii Inelarei remarcă el cu glas tare.

— Probabil. Cred că o fiinţă civilizată ar fi fost în stare să repare cea de-a treia armă, cum ai numit-o tu. Dar lucrul cel mai important… lasă-mă să mă gândesc!

Şi Păpuşarul începu să fluiere o melodie care ar fi putut fi Beethoven sau Beatles, sau orice altceva cu inflexiuni clasice. Acel „lasă-mă să mă gândesc” trebuia luat ad litteram. Fluieratul continua la nesfârşit. Louis începu să sufere de sete şi foame, iar capul îi zvâcnea.

Tocmai îşi pierduse rând pe rând toate speranţele, când Păpuşarul vorbi din nou:

— Aş fi preferat să folosesc dezintegratorul Slaver, dar nu se poate. Louis, tu va trebui s-o faci, întrucât descinzi dintr-o primată şi ca atare eşti mai apt să te caţări în comparaţie cu Kzinul. Recuperează…

— Să mă caţăr?

— După ce o să termin, o să poţi pune întrebări. Recuperează cum poţi laserul de semnalizare. Îi foloseşti fasciculul pentru a perfora balonul din faţa ta. Va trebui să te agăţi în cădere de resturile sale şi să te foloseşti de ele pentru a te căţăra prin balans pe scuter. Apoi…

— Eşti nebun!

— Lasă-mă să termin, Louis! Scopul acestei acţiuni este să distrugi cea de-a treia armă. Nu e exclus să existe două… exemplare. Una se află deasupra uşii pe care aţi intrat, iar cealaltă poate fi oriunde. Nu ai decât un singur indiciu, şi anume că e posibil să semene între ele.

— Sau să nu semene… Să lăsăm deocamdată asta. Cum crezi că aş izbuti să mă agăţ de resturile unui balon care explodează în câteva fracţiuni de secundă şi să… Nu, nu pot!

— Louis, cum să ajung până la voi dacă o armă stă la pândă să-mi prăjească vehiculul?