Larry Niven - Lumea Inelară

La etajul al doilea al uneia dintre clădirile în formă de stup, cei trei se adunară în jurul hărţii Interlocutorului. Acesta insistase să-şi aducă înăuntru şi scuterele, din motive de securitate. Lumina provenea de la farurile scuterului Kzinului, reflectată şi îndulcită de pereţii curbi. O masă, având tăblia ciudat sculptată cu forme de farfurii, se făcuse praf când Louis se sprijinise de ea. Praful de pe podea era gros de câţiva centimetri. Zugrăveala se scorojise şi se scuturase, aşezându-se în straturi de un albastru închis de-a lungul bazei zidurilor. Bărbatul simţea cum vârsta oraşului începea să-l apese.

— La vremea când au fost făcute înregistrările din castel, acesta era unul dintre cele mai mari oraşe de pe Lumea Inelară, preciză Kzinul, mişcându-şi gheara dezgolită pe hartă. Oraşul original a fost extrem de sistematizat, formând un semicerc cu baza spre mare. Turnul care a primit denumirea de Cer trebuie să fi fost construit mult mai târziu, când el a început să se întindă de-a lungul coastei.

— Păcat că n-ai copiat şi planul lui, remarcă Louis.

Pe schiţă nu se vedea decât un semicerc haşurat. Interlocutorul îşi strânse harta.

— O asemenea metropolă abandonată ascunde fără îndoială multe secrete, spuse el. Trebuie să fim prudenţi. Dacă civilizaţia poate înflori din nou pe aceste pământuri — pe această structură — atunci acest lucru se va putea întâmpla numai acolo unde au rămas urme ale vechilor tehnologii.

— Şi cum rămâne cu metalele epuizate? obiectă Nessus. Pe Lumea Inelară, este imposibil ca o civilizaţie prăbuşită să redevină puternică. Nu există metale de extras, nu există combustibili fosili… Uneltele n-ar putea fi confecţionate decât din lemn şi os.

— Dar luminile?

— Dispunerea pare a fi aleatoare… Avem de-a face, probabil, cu numeroase surse autonome de energie care se epuizează una după alta. Dar n-ar fi exclus să ai dreptate, acceptă în cele din urmă Nessus. Dacă în aceste locuri a fost reluată confecţionarea uneltelor, trebuie să luăm legătura cu aceşti meşteşugari. Punând condiţiile noastre, însă.

— E posibil să fi fost deja localizaţi datorită transmisiilor noastre prin intercomunicaţie.

— Nu, Interlocutorule! Emisiile intercomunicaţiilor noastre sunt pe circuit închis.

În vreme ce asculta doar cu o singură ureche discuţia tovarăşilor săi, Louis gândea: „S-ar putea ca ea să fie rănită. S-ar putea să zacă pe undeva, incapabilă să se mişte, aşteptându-ne să-i venim în ajutor.” Totuşi, nu reuşea să se convingă că acest lucru era adevărat.

S-ar putea ca Teela să fi dat peste vreo veche maşinărie a Lumii Inelare, peste vreo armă sofisticată, dacă exista prin zonă aşa ceva. Era posibil, dar improbabil ca această maşinărie să-i fi făcut praf doar intercomunicaţia şi radiobaliza, lăsându-i intact sistemul motor.

Atunci, de ce nu simţea acel sentiment de urgenţă? Rămânea rece ca un calculator, în vreme ce femeia sa înfrunta pericole necunoscute…

Femeia lui… desigur, dar totodată era şi altceva în plus, ceva diferit.

Ce prostie din partea lui Nessus să-şi închipuie că nişte oameni născuţi ca urmare a unei încrucişări dirijate-pentru-şansă ar trebui să gândească la fel ca oamenii obişnuiţi! Oare un Păpuşar norocos ar gândi tot aşa, să zicem, ca şi Păpuşarul Chiron cel sănătos la minte?

Poate că frica era imprimată în genele Păpuşarilor.

Dar, în cazul fiinţelor umane, frica trebuia învăţată.

Chiar atunci Nessus spunea:

— Trebuie să presupunem o defecţiune momentană a şansei Teelei. Conform acestui raţionament, amica noastră nu este vătămată.

— Cum?

Louis era tulburat. După toate aparenţele, Păpuşarul gândise la fel ca el.

— O defecţiune a scuterului i-ar fi provocat probabil moartea. Dacă n-a fost omorâtă instantaneu, atunci trebuie să fi fost salvată de îndată ce norocul ei şi-a reluat acţiunea.

— E ridicol! Doar nu te aştepţi ca o forţă psihică să fie capabilă să urmeze asemenea reguli de comportament!

— Logica este impecabilă, Louis! Părerea mea este că Teela n-are nevoie de ajutor imediat. Dacă este în viaţă, poate aştepta, iar noi putem aştepta până dimineaţă pentru a studia terenul.

— Şi apoi? Cum o s-o găsim?

— Dacă norocul ei acţionează, se află în mâini sigure. O să căutăm aceste mâini. Dacă ele nu există, vom afla asta mâine. Sperăm că ne va semnaliza prezenţa în vreun fel. Are mai multe posibilităţi de a o face…

— Dar toate implică folosirea luminii, interveni Kzinul.

— Şi ce dacă?

— M-am gândit la aspectul ăsta. Este posibil ca farurile ei să funcţioneze încă. În acest caz, le va lăsa aprinse. Spuneai că este inteligentă, Louis.

— Este.

— Şi că nu-şi pune probleme de siguranţă personală. Nu-i va păsa cine o va găsi, atâta vreme cât noi o vom găsi. Dacă farurile sunt defecte, ar putea folosi laserul pentru semnalizare… sau ar putea aprinde un foc.

— Vrei să spui că nu vom izbuti s-o găsim la lumina zilei? întrebă pământeanul.

— Mai întâi va trebui să explorăm oraşul la lumina zilei, insistă Nessus. Dacă descoperim niscaiva locuitori, cu atât mai bine! Dacă nu, putem începe s-o căutăm pe Teela la căderea nopţii.

— Ai fi în stare s-o laşi să zacă pe undeva mai bine de treizeci de ore? Bestie cu sânge rece!…La naiba, ciorchinele ăla de lumini pe care l-am văzut ar putea proveni de la ea! Nu lumini stradale, ci clădiri incendiate!

— Ai dreptate! zise Kzinul ridicându-se. Trebuie să verificăm.

— Eu sunt Cel-Prea-Ascuns pentru această flotă şi afirm că valoarea Teelei nu justifică riscul zborului noaptea deasupra unui oraş străin.

Interlocutorul se urcase deja pe scuterul său.

— Ne aflăm pe un teritoriu potenţial ostil, deci acum eu comand! mârâi el. Vom merge s-o căutăm pe Teela Brown, întrucât face parte din echipa noastră.

Şi Kzinul decolă, strecurându-şi aeroscuterul printr-o imensă fereastră ovală, dincolo de care se găseau fragmentele unei verande, apoi suburbiile unui oraş fără nume.

Celelalte scutere se aflau la nivelul parterului. Louis coborî scările în viteză, dar cu atenţie, deoarece o parte dintre ele se prăbuşiseră, iar mecanismul care le comanda se transformase de mult în rugină.

Nessus îl privi peste balustradă.

— Eu rămân aici, Louis! Consider că acţiunea voastră reprezintă o revoltă!

Bărbatul nu-i răspunse. Îşi ridică scuterul, se strecură la rândul lui prin deschiderea ovală şi se avântă în noapte.

Afară aerul era îngheţat. Lumina Arcadei scălda oraşul în umbre albastre. Louis zări licărul scuterului Kzinului şi-l urmă către secţiunea sclipitoare a suburbiei, spre strălucitorul Centru Civic.

În toate direcţiile se întindea oraşul — sute de kilometri pătraţi de oraş. Nici măcar parcuri nu existau. Câtă vreme spaţiul nu constituia o problemă pe Lumea Inelară, rămânea un mister motivul pentru care clădirile erau atât de înghesuite. Chiar şi pe Pământ, oamenii ştiau să-şi preţuiască ambientul.

— Rămânem la altitudine mică, îl anunţă Kzinul prin intercomunicaţie. Dacă nu vom remarca decât obişnuitele lumini stradale, ne vom întoarce la Nessus. Nu trebuie să excludem posibilitatea ca Teela să fi fost doborâtă…

— În ordine, îi răspunse Louis. Dar în gând continuă: „la te uită, îngrijorat de problema securităţii în faţa unui inamic pur ipotetic!” În raport cu Teela Brown, până şi un Kzin părea la fel de prudent ca un Păpuşar.