Larry Niven - Lumea Inelară

Nu pe Lumea Inelară. Sistemele de apărare împotriva meteoriţilor ar fi spulberat-o.

Echipajul nu primise permisiunea de a se apropia de rampa vreunui astroport. Ceva era în neregulă acolo.

Să se fi întors pe vreuna dintre lumile abandonate? De fapt, ar fi trebuit să înfiinţeze o colonie nouă cu cei 36 de oameni, dintre care trei femei.

— …Erau cu toţii prizonierii rutinei, nepregătiţi să ia o asemenea decizie. De aceea au fost cuprinşi de panică. S-au răsculat. Pilotul a reuşit să se încuie în cabina de comandă suficient timp pentru a duce nava la marginea astroportului. Ceilalţi l-au omorât pentru că pusese în primejdie siguranţa navei şi a vieţilor lor, cel puţin aşa spune Halrloprillalar. Mă întreb dacă de fapt nu l-au omorât pentru că încălcase tradiţia, folosind pentru docare propulsia reactivă şi acţionând fără permisiune.

Louis simţi nişte ochi aţintiţi asupra sa. Ridică privirea.

Fata-astronaut continua să se uite la ei. Şi Nessus o privea cu ochiul capului din stânga.

Deci acolo ţinea taspul. Şi acesta era motivul pentru care Nessus privise în permanenţă în sus. Fata nu l-ar fi pierdut pe Nessus din ochi, iar el n-ar fi îndrăznit s-o elibereze din mreaja taspului.

— …După ce l-au ucis pe pilot, continuă Nessus, au părăsit nava. Abia atunci şi-au dat seama cât de tare fusese aceasta avariată. Cziltang brone era inert, distrus. Erau exilaţi pe panta unui zid înalt de 1600 km… Nu cunosc echivalentul lui cziltang brone în interplanetară sau în Graiul Hero. Pot să vă spun doar care erau funcţiunile sale. Ceea ce-l face indispensabil pentru noi toţi.

— Zi-i mai departe, îl zori Louis.

Inginerii concepuseră Lumea Inelară având permanent în vedere principiul siguranţei în caz de defectare. În multe privinţe, părea că anticipaseră prăbuşirea civilizaţiei, ca şi cum ciclurile barbarie-cultură-barbarie ar fi fost ceva natural pentru om. Structura complexă care era Lumea Inelară nu avea să fie periclitată de lipsa de întreţinere. Descendenţii Inginerilor erau liberi să uite cum să întreţină sasurile şi tunurile electromagnetice, cum să mute lumile şi să construiască vehicule zburătoare; civilizaţia n-avea decât să dispară, dar Lumea Inelară urma să existe în continuare… Sistemul de apărare împotriva meteoriţilor, de exemplu, e atât de temeinic proiectat încât Halrloprillalar…

— Spune-i Prill! îi sugeră Louis.

— …Încât Prill şi prietenii ei nu s-au gândit nici un moment că ar fi posibil să nu funcţioneze… Dar astroportul? Cât de multă siguranţă ar fi putut prezenta dacă un idiot ar fi lăsat, la un moment dat, deschise ambele trape ale unui sas? Soluţia: să se renunţe la sasuri! În locul lor au instalat cziltang brone . Această maşinărie proiecta un câmp care modifica structura fundaţiei Lumii Inelare şi deci şi a Zidului de Margine, permiţându-i să devină permeabilă pentru materie. Bineînţeles, exista o anumită rezistenţă cât timp funcţiona cziltang brone …

— Generator de osmoză, sugeră Louis.

— Probabil. Presupun că brone este un modificator, pesemne obscen…

Aşadar, aerul s-ar fi scurs pe acolo, dar foarte încet, cât timp ar fi funcţionat generatorul de osmoză. Oamenii puteau trece în partea cealaltă în costume presurizate, înaintând ca sub rafalele unui vânt puternic. Maşinile şi masele mari puteau fi tractate mecanic.

— Dar aerul de respirat presurizat? întrebă Kzinul. Acesta era obţinut afară prin transmutare.

Exista într-adevăr transmutaţie ieftină pe Inel. Era ieftină doar în cantităţi mari. Maşina propriu-zisă era uriaşă. De fapt, ea ar mai fi putut realiza transformarea unui element într-alt element. Cele două transmutoare gigantice ale astroportului ar fi transformat plumbul în azot şi oxigen. Plumbul era mult mai uşor de stocat şi de trecut prin Zidul de Margine.

Generatoarele de osmoză erau echipamente sigure. Dacă un sas s-ar fi defectat, s-ar fi declanşat un uragan care ar fi dus la pierderea unei părţi considerabile din atmosferă. În cazul defectării unui cziltang brone însă, cel mai rău lucru care s-ar fi întâmplat ar fi fost că Zidul ar fi devenit impenetrabil, în ambele sensuri, interzicându-le accesul câtorva astronauţi…

— Deci şi nouă… concluzionă Interlocutorul.

— Nu te grăbi! îl contrazise Louis. S-ar părea că acest generator de osmoză este exact ceea ce ne trebuie pentru a ne reîntoarce acasă.

Nici n-ar fi nevoie să-l deplasăm pe Mincinos . Ar fi de ajuns să aţintim acest cziltang brone asupra fundaţiei de sub navă. Mincinosul s-ar scufunda prin „podeaua” Inelului ca prin nisipuri mişcătoare şi ar apărea pe partea cealaltă.

— …Rămânând prins în materia spongioasă care atenuează şocurile meteoriţilor! replică Interlocutorul… Ba nu. Arma Slaver ne-ar putea scoate de acolo.

— Exact. Din păcate, însă, nu mai există vreun cziltang brone disponibil, îi anunţă Nessus.

— Totuşi femeia se află aici. A reuşit cumva să treacă…

— Într-adevăr.

Specialiştii lor în magnetohidrodinamică au fost nevoiţi să înveţe o nouă meserie înainte de a se apuca să repare un cziltang brone . Asta le-a luat câţiva ani. La primele încercări maşina a dat greş. Nevoia i-a silit să improvizeze piesele de schimb, s-o recalibreze, să folosească elemente despre care ştiau că se vor defecta, dar care s-ar fi putut să reziste suficient de mult timp…

În acea perioadă s-a produs şi un accident. Un fascicul de osmoză alterat de o calibrare proastă a trecut prin nava lor. Doi membri ai echipajului au murit scufundaţi în pereţii ei de metal, alţi şaptesprezece au suferit leziuni permanente ale creierului datorită faptului că anumite membrane au devenit prea permeabile.

Dar cei 16 supravieţuitori au reuşit să treacă dincolo, în cele din urmă. I-au luat cu ei şi pe idioţi, precum şi dispozitivul respectiv pentru a-şi asigura retragerea în cazul în care Inelul s-ar fi dovedit neospitalier.

Dincolo de Zid au găsit sălbăticie, nimic altceva decât sălbăticie.

Câţiva ani mai târziu unii din ei au încercat să se întoarcă.

Cziltang brone n-a funcţionat cum trebuia, prinzându-i pe patru dintre ei în Zidul de Margine. Şi asta a fost tot. Din acel moment au căpătat convingerea că nicăieri pe Lumea Inelară nu mai existau alte piese de schimb.

— Nu înţeleg cum e posibil ca barbaria să se fi instalat atât de rapid, rosti Louis, îngândurat. Ai spus că nava lor făcea un circuit de douăzeci şi patru de ani, nu?

— Douăzeci şi patru de ani, măsuraţi la bordul navei!

— Oh, asta explică tot!

— Exact. Pentru o navă care călătoreşte cu aceeaşi acceleraţie gravitaţională ca şi cea de pe Lumea Inelară, stelele par a se afla la o depărtare de trei până la şase ani. Distanţele reale sunt, evident, mult mai mari. Prill mi-a vorbit despre o regiune abandonată, situată la două sute de ani-lumină de planul median galactic, zonă în care trei sori se găseau la o distanţă nu mai mare de zece ani-lumină unul de altul…

— Două sute de ani lumină… în apropierea spaţiului controlat de oameni… îţi dai seama?

— E posibil să se afle în spaţiul controlat de oameni. Planetele cu atmosfera bazată pe oxigen nu au tendinţa de a se aglomera aşa cum o fac în vecinătatea Soarelui. Halrloprillalar pomeneşte despre unele tehnici de transformare pe termen lung care au fost aplicate acestor planete cu multe secole înainte de construirea Lumii Inelare. Aceste tehnici consumau însă prea mult timp şi de aceea au fost abandonate la jumătate de fiinţele umane lipsite de răbdare…